Nu ţin neapărat să fac o afirmaţie paradoxală când spun că neajunsul cel mai frapant şi primejdios al societăţii româneşti în tranziţie este absenţa capacităţii de a-şi cenzura gesturile, ideile şi limbajul. Din cauza abuzurilor din regimul trecut, cenzura n-are nume bun, iar autocenzura e interpretată, din motive similare, ca un mecanism de autoapărare izvorît tocmai din teama de cenzură.

Cele două noţiuni sunt profund degradate în ochii majorităţii comentatorilor actuali din cauza confuziei dintre cenzura ideologică şi instituţională din anii de comunism şi accepţia banală a termenului, sinonim, până la un punct, cu spiritul critic, ca o formă intelectuală de discernământ. Cât despre autocenzură, ea are o soartă şi mai tristă: redusă la mecanismul malign la care m-am referit, ea şi-a pierdut cu totul înţelesul benign de acel self-control de care trebuie să dea dovadă omul civilizat. Delirul cotidian al discursului public oferit de televiziuni, indiferent de culoarea lor politică, este dovada perfectă a absenţei autocenzurii din viaţa noastră politică şi culturală. Un discurs plin de zgomot şi de furie, incapabil de reţinere şi de decenţă, ne sparge timpanele fără a ne comunica un mesaj clar şi convingător. În numele dreptului la opinie, marele mit al contemporaneităţii noastre democratice, pretind egalitate în exprimare numeroşi indivizi care n-au avut, în fond, niciodată nimic de exprimat. Există şi alţii care n-au aflat că dreptul la opinie implică dreptul la critica opiniei şi chiar la refuzul ei, considerându-şi sacrosanctă opinia proprie. Autocenzura nu garantează neapărat corectitudinea opiniei, dar sporeşte acurateţea exprimării ei. Socraticul ştiu că nu ştiu e rodul cel mai concis şi pur al autocenzurii. Din păcate, astăzi, la noi, cei mai mulţi îşi imaginează că ştiu. Totul despre toate.

Şi nu cenzura trebuie blamată, ci folosirea ei în sc