Divinitate populară, ca şi Sfântul Gheorghe sau Sfântul Dumitru, Sfântul Ilie a preluat numele şi data celebrării de la un sfânt creştin – Sfântul Prooroc Ilie. În panteonul românesc, divinitate a Soarelui şi a focului, Sfântul Ilie este identificat cu Helios din mitologia greacă şi cu Gebeleizis din mitologia geto-dacă.

Sfântul Ilie, ca divinitate solară şi meteorologică, leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când să bată grindina, provoacă tunete, trăsnete, ploi torenţiale şi incendii. De aici şi atestarea sa prin numeroase tradiţii, mai ales în mediile păstoreşti. Ziua Sfântului Ilie – 20 iulie – marchează miezul verii pastorale, dată când le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână. Cu această ocazie, ciobanii tineri sau chiar cei maturi aduceau în dar iubitelor sau soţiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate şi ornamentate cu multă migală.

Tot în această zi, la sate, se desfăşoară retezatul stupilor, adică recoltarea mierii de albine. Această operaţie se făcea numai de bărbaţii curaţi trupeşte şi sufleteşte, care, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, puteau fi ajutaţi de un copil. La acest moment festiv erau invitaţi rudele şi vecinii care gustau din mierea nouă şi se cinsteau cu ţuică, îndulcită cu miere. Masa festivă de după eveniment, care se transforma într-o adevărată petrecere cu cântec şi joc, avea menirea de a asigura belşugul apicultorilor şi de a apăra stupii de furtul manei. În această zi, femeile duc la biserică pentru sfinţire busuioc, folosit apoi în scopuri terapeutice. Tot acum se culeg plantele de leac care sunt puse la uscat în podul caselor, sub streaşini sau în cămări.

Există obiceiul ca până la 20 iulie să nu se mănânce mere, obicei păstrat până astăzi. Doar după această zi, după ce au fost duse la biserică pentru a fi sfinţite, apoi împărţite copiilor, puteau consuma