Raportul extrem de dur al Comisiei Europene pe Justiție și vizita neașteptată la București a ministrului britanic de externe au însemnat pentru noua putere tot atâtea dușuri reci. Ele au avut că efect imediat decizia parlamentului de a păstra cvorumul de 50%+1 la referendumul de demitere a lui Traian Băsescu. Ca efecte pe termen lung, semnalele date mai înseamnă ceva: că România nu mai e de capul ei într-o lume care a investit la București atât economic, cât și geo-strategic.
Să ne amintim de mineriada din 13-15 iunie 1990: reacția de condamnare a Occidentului a fost însoțită de o izolare cvasitotală pentru ani buni. Izolarea politică și diplomatică a coincis cu absența oricăror capitaluri străine. Pentru ele, Bucureștiul era un loc nefrecventabil. România a trebuit să facă gestul simbolic al Reuniunii transpartinice de la Snagov pentru a reintra în dialog cu lumea bună.
Acum, datele problemei sunt fundamental schimbate.
România e parte a UE, iar UE știe că trebuie să prezerve investițiile făcute de capitalul european aici. Presiunea marilor grupuri de business asupra Bruxellesului există, chiar dacă ea se manifestă nevăzut pentru ochii marelui public. UE mai știe că trebuie să lupte pentru prezervarea libertăților fundamentale în România și pentru statul de drept. Dacă nu reușește să facă asta, riscă să cadă definitiv în derizoriu pe plan global, ca o construcție politică de săpun, incapabilă să-și țină în frâu măcar membrii săi, necum să mai dea lecții de democrație în afară propriilor granițe.
De asemenea, România e parte a unui proiect esențial pentru UE în domeniul energetic: Nabucco. Născut cu greu, cu împotriviri sau atitudini de non-combat chiar din partea unor state membre, Nabucco e o miză reală, palpabilă, și o deviere a Bucureștiului de la linia comună ar însemna condamnarea gazoductului ce mai taie din atuurile Rusiei în
