Tot mai des citesc şi aud că am fi devenit paşalâc. Înalta Poartă nu mai e lângă Bosfor, ci la Bruxelles. Domnitorii spurcaţi şi hapsâni, nu doar cei fanarioţi, îşi asigurau o stăpânire liniştită a plebei pe care o beleau după cum aveau chef, plătind în prealabil sultanului o sumă chiar mai mare decât era cerută. Cerea sultanul zece care cu galbeni? Fanariotul plătea douăzeci. Cerea o sută de cadâne? Îi trimitea două sute.

Aşa a făcut Băsescu. Mai întâi licuricind pe lângă americani. Vă amintiţi, decât să le-o... mai multor licurici mici, mai bine i-o ... unuia mare. Felaţia politică a piratului de la Bucureşti a făcut plăcere peste Ocean, dar a enervat partenerii europeni care se vroiau şi ei mângâiaţi pe interese. Şi aşa a ajuns Băsescu să voteze, inclusiv chestiuni legate de euro, care nu ne priveau, sau împovărări suplimentare pentru o ţară cu fiscalitate şubredă, la Bruxelles, unde a jucat tontoroiul pentru toţi şi niciodată pentru România.

Câştigul? Chiar dacă l-au dispreţuit şi-l dispreţuiesc, dându-şi seama de anvergura de lacheu a personajului, politicieni ca madam Merkel, extrem de atenţi la interesele ţării lor, au primit bucuroşi plocoanele de la Bucureşti pe care nici măcar nu le ceruseră.

Ei bine, servilismul de afară al lui Băsescu i-a îngăduit, cu atât mai mult cu cât are un popor îngăduitor, că doar noi nu suntem sârbi, greci sau spanioli, să facă ce vrea acasă. Umil afară, belitoriu pentru ai lui în ţară. Ia, dacă-i poţi jupui, de pe români şapte piei! - sună o vorbă. Băsescu a putut, iar românul s-a lăsat belit pe spinare, ca oaia.

Iată secretul sprijinului de afară pentru Băsescu, un sprijin care încalcă flagrant norme europene. Şi pentru Barroso şi pentru Merkel şi pentru alţii, îndrăgostiţi subit de saltimbancul de pe Dâmboviţa, norma europeană cea mai democratică rămâne propriul interes care, în cazul lor, se suprapune