În mod incontestabil, romanul Singura cale al lui Nicolae Breban propune o viziune romanescă inedită asupra stalinismului în general, şi a celui românesc în special, problema centrală fiind nu atât aceea a verosimilităţii intelectuale ca atare – despre a cărui metodologie vom mai vorbi –, ci una legată de acceptare.

Este publicul cititor de la noi, suprasaturat de o recuperare virulent justiţiară, maniheist-culpabilizatoare a deceniilor purpurii, pregătit pentru o prelucrare în esenţă cinică şi foarte matematizată a anilor ‘50, în care nu victimele sau Gulagul interesează în primul rând, ci o prezentare a sistemului ca joc cerebral cu implicaţii existenţiale, în perimetrul căruia tehnica e înlocuită de tactică, totul fiind nimic altceva decât o foarte atent calculată şi premeditată funcţie a permutărilor de putere? Personal, cred că încă nu, motiv pentru care, în procesul receptării Singurei căi - roman foarte puternic conceput şi foarte solid ca ecuaţie intelectuală –, inerţiile vor fi mai puternice decât disponibilitatea de a renunţa la psihologie. Va rămâne, însă, preţ de ani buni de acum înainte, curajul de pionierat al lui Breban de a fi ancorat, ca romanicer, într-o tipologie sistemică şi individuală cu totul nouă, deşi mulţi îl vor acuza, voalat sau pe faţă, de edulcorarea prin ludic a stalinismului şi, în consecinţă, de eufemizarea unui sistem de o atrocitate inumană greu de estimat încă.

Poţi transforma crima, supliciul ideologic şi politic, distrugerea barbară a unei societăţi tradiţionale străvechi, cu valori bine articulate, într-un joc experimental foarte atent calculat, înrudit cu şahul, foarte apropiat de limbajul permutărilor de sistem pe care le găsim azi, cam peste tot în jurul nostru, în limbajele informaţionale ale Internetului? Căci, aceasta este perspectiva pe care o propune Breban, invitându-ne s-o acceptăm măcar ca