Pe Nicolae Breban l-am citit, din primul an de facultate, aşa cum i-am citit pe marii scriitori: de la primul la ultimul titlu. În cazul său, mai mult poate decât în al oricărui alt romancier postbelic, acest exerciţiu de fidelitate este obligatoriu.

Romanele sale nu sunt indiferente unul faţă de altul, ci comunică, toate, între ele, alcătuind un sistem omogen, în care fiecare piesă este necesară şi contribuie la armonia întregului. De altfel, Breban a avut încă de la primele cărţi ambiţia operei monumentale, displăcându- i fragmentarismul şi proiectele care încep ambiţios, dar sucombă levantin. Romanele care au apărut până în 1990, după care cititorii săi fideli de până atunci încă mai suspină nostalgic, în care marile sale teme sunt clar delimitate, reprezintă un reper nu doar pentru literatura română a ultimei jumătăţi de secol, ci şi pentru opera ulterioară a scriitorului. Cărţile publicate în ultimii douăzeci şi ceva de ani pierd mult dacă sunt citite „în sine”, fără a fi raportate la întregul operei brebaniene. Mai mult decât înainte, scriitorul a început să se întoarcă din ce în ce mai des la propriile creaţii, să le lege într-un silogism epic nu întotdeauna facil de sesizat. Cine nu proiectează însă personajele, cazurile contorsionate, acţiunile din ultimele isprăvi epice ale autorului la vechile sale realizări pierde imaginea de ansamblu, pierde poate chiar şi „calea de acces” către nucleul acestei opere majore. De aceea, în ultimele decenii scriitorul pare preocupat de trilogii şi tetralogii, de proiecte ambiţioase, majore, apte să rezolve, adâncindu-le, sucindu-le pe toate feţele, storcându- le de ultimele resurse de semnificaţ ie, imprimându-le forma unor scenarii inedite, temele obsesive sedimentate în cărţile din prima parte a creaţiei sale. În acest sens, lectura unui nou roman al lui Nicolae Breban obligă la o relectură, fie şi virtua