Matei Florian
Ciorba de urzici
Atunci, în vara aceea când ciorba de urzici a devenit cea de-a opta minune a lumii, cea mai aromată, mai aburindă şi mai fierbinte dovadă a faptului că sunt viu şi mă bucur, am întâlnit-o pe ea. Am auzit-o mai întâi râzând: râdea de parcă lumea ar fi început atunci, cu râsul ei, râdea de parcă mâine n-ar mai fi existat, râdea ca şi cum dimineaţa, munţii, soarele care se ridica încet deasupra pădurii o ascultă şi i se supun, ca şi cum ea ar fi inventat tot ce trebuia să ştim, ca şi cum, în lipsa ei, am fi rămas mai departe în bezna plină de frig pe care tocmai o părăsiserăm. Râdea al naibii de frumos, şi am râs şi eu. Apoi a intrat în penumbra aceea din cabană şi ne-a privit o vreme, cum sorbeam din ciorba de urzici, ca dintr-o a opta minune a lumii. Nici nu ştiu dacă era frumoasă. Era pur şi simplu acolo, în pragul uşii, ea şi toată lumina dimineţii, fata cu cel mai frumos râs din lume. Era tot ce trebuia să simt atunci, era tot ce aveam nevoie. "Voi sunteţi ăia care s-au rătăcit”, a zis. Nu era nici măcar o întrebare. "N-aţi murit”. Nici asta nu era o întrebare. Am tăcut, doar nu ne întrebase nimic, doar ştia dinainte cine suntem şi ce ni se întâmplase, iar ea a râs încă o dată, încet, în şoaptă. Apoi a ieşit. Am mâncat mai departe. Bucuria era totuna cu ciorba de urzici.
Apoi le-am povestit tuturor, o dată şi încă o dată, cum acolo, la lacul Avrig, soarele s-a acoperit de pâclă şi s-a lăsat ceaţa, cum ceaţa ne-a acoperit cu totul şi n-am mai văzut nimic, cum am luat-o, bezmetici, înainte, fără să mai vedem marcajul, iar, de la un punct încolo, nici măcar poteca, cum, din ceaţa aceea vie, stranie, a început dintr-odată să ningă, cum am simţit frigul şi înserarea aproape, acolo, sus, la peste două mii de metri, în inima bătrână şi tăcută a munţilor Făgăraş. Le-am povestit oamenilor care ne ascultau (şi
