În timp ce ultima generaţie de mari profesori de medicină ai secolului trecut îşi anticipa retragerea pregătind cu grijă urmaşi talentaţi, o problemă supărătoare se ivise şi trebuia rezolvată. De mai mult de două secole, mai toţi aceşti mari profesori se formaseră sub influenţa Şcolii medicale franceze şi îşi practicau profesia considerând că aceasta este în primul rând artă şi doar apoi meşteşug. Majoritatea dintre ei erau francofoni, dar spiritul le era liber, posedau o cultură apreciabilă şi un cult constant pentru celelalte arte. Acest spirit liber avea două consecinţe. În primul rând, abordările şi practicile altor şcoli de medicină erau reţinute cu o rezervă elegantă. În al doilea rând, fiecare bolnav era insistent calificat drept un caz individual şi un subiect care se impune a fi tratat cu inspiraţie şi fler. Ca orice act artistic. Se ajunsese în perioada când pe alte zone se trecea la explorarea spaţiului cosmic şi începea aventura informaţională, dimpreună cu penetrarea ordinatoarelor în palierele de mare impact. Evoluţiile şi pragmatismul unor şcoli medicale convergente vor impune în unele discipline şi domenii descoperiri fundamentale şi practici incontestabile. Noile teorii şi tehnici medicale s-au calificat, fiecare după valoarea sa, fiind acceptate – cu reţinere sau cu entuziasm – şi în Şcoala noastră, predominant francofilă. În prima fază, ele s-au dispersat, dar destul de repede şi-au consolidat un statut clar şi tendinţa de a se pronunţa cu autoritate pe unele discipline. Astfel, s-a coagulat mica dar agasanta problemă care a impus un efort consistent de limpezire ce continuă şi astăzi, însă mai mocnit. Convergenţa terminologiilor specifice şcolilor medicale diferite: noile definiţii şi formulări aveau un potenţial derutant şi exista riscul ca practicienii să comunice între ei cu dificultate, iar bolnavii să nu mai priceapă ch