„Îmi pare rău că s-a sfârşit aşa“, a scris Tom Sponseller, preşedintele South Carolina Hospitality Association cu puţin înainte să se împuşte în cap cu un pistol de 9 mm în Columbia, statul South Carolina, în luna martie. „Sunt o dezamăgire pentru toată lumea, pentru familie, prieteni, asociaţi şi alţii. I-am făcut de râs pe cei pe care îi iubesc cel mai mult, soţia, copiii şi nepoţii. Îmi pare foarte rău că v-am dezamăgit“.
În timp ce se pregătea să se spânzure într-un parc din New Delhi în februarie, directorul Olympus Corp. Tsutomi Omori a scris un bilet de adio pentru cei care urmau să îi găsească cadavrul. „Îmi pare rău că v-am deranjat“.
Un ton similar a fost adoptat şi de fostul vicepreşedinte al Enron, Cliff Baxter, înainte să se împuşte într-o suburbie din Houston la începutul anului 2002. „Am încercat mereu să fac ceea ce trebuie, dar acolo unde odată domnea mândria nu mai este nimic“, i-a scris soţiei. „Te iubesc pe tine şi copii foarte mult. Nu îţi mai pot fi de ajutor nici ţie şi nici mie. Durerea este copleşitoare. Te rog încearcă să mă înţelegi“.
Aceste bilete de adio, scrise de şefii unor companii aflate sub investigaţie pentru fraudă, au o temă comună printre sinucigaşi: remuşcare şi sentimentul că i-au dezamăgit pe cei dragi.
„Când aveam tendinţe suicidare, credeam cu toată fiinţa că familiei i-ar fi mai bine fără mine, că i-aş scuti de viitoare dureri“, spune Heidi Bryan, care se descrie ca fiind o „suicidară cronică“ care lucrează acum pentru a preveni tentativele de sinucidere. „Dacă eşti un director cu putere, în mod natural vei simţi apăsarea persoanelor pe care consideri că le-ai trădat şi mai puternic – compania, familia – şi apare foarte multă ruşine“.
Cazul special al unuia dintre fondatorii Avrig 35
Dar nu toţi directorii care au încercat să se sinucidă sunt împin
