Creştinismul, spre deosebire de alte religii care motivează nevoia de revanşă prin suferinţa nedreaptă, a legitimat transfigurarea ei, valorizând-o pe o treaptă etică superioară. O figură emblematică a fost Nicolae Steinhardt, intelectual şi om de cultură care a trebuit să suporte fără vină represiunea în detenţia comunistă. În loc să se revolte faţă de injustiţia năpăstuirii, a dat la iveală „Jurnalul fericirii“, un adevărat tratat al miraculoasei sublimări a fiinţei umane dotate cu har sub impactul stărilor existenţiale de limită. Cartea, publicată postum în anul 1991, trece, ca şi autorul ei, prin mai multe peripeţii. Prima variantă, dactilografiată la începutul anilor ’70, este confiscată de Securitate în 1972, care i-o restituie în cursul anului 1975, după numeroase intervenţii la Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează o a doua variantă, mai amplă, dar care este „arestată“ şi ea în 1984. Din fericire, au fost redactate mai multe versiuni, care au circulat în samizdat sau au fost scoase clandestin din ţară. Nicolae Steinhardt adoptă epic un procedeu amintindu-l pe acela din „À la recherche du temps perdu“ a lui Marcel Proust, dar pe care îl conduce spre limită. „Jurnalul Fericirii“ este un „compact disc“ înregistrând voci şi imagini păstrate în memorie din perioada detenţiei, ea însăşi o experienţă de limită. Construcţia literară nu are alt liant decât sentimentul elatic şi sacral al sublimului, generat, conform teoriei estetice a lui William Burke, de încordarea îngrozitoare a spiritului. La centenarul naşterii lui N. Steinhardt (n. 29 iulie 1912 – d. 30 mar­tie 1989), Academia Română a organizat o sesiune de comunicări ştiinţific Publicitate e, cu participarea Secţiei de filosofie, teologie, psihologie şi pedagogie împreună cu Fundaţia „N. Steinhardt“. Cuvântul de deschidere a fost rostit de acad. Ionel Haiduc, preşedintele A