Pluteşte în aer, de câteva săptămâni încoace, senzaţia de ireal pe care România a mai trăit-o în zilele ultimei mineriade.

În doar o săptămână, între 14 şi 21 ianuarie 1999, dorinţa a 15.000 de mineri ca statul să plătească fiecărui ortac disponibilizat 10.000 de dolari pe loc sau 500 de dolari pensie pe viaţă a suspendat însăşi noţiunea de lege. Pentru a le fi satisfăcută această cerere ultimativă, ce a înlocuit lista iniţială cu 30 de revendicări, trupele lui Miron Cozma nu au ezitat să atace toate instituţiile statului care le stăteau în cale şi să calce în picioare drepturile şi interesele majorităţii cetăţenilor.

Urmarea: lupte corp la corp, gaze lacrimogene, sute de răniţi, imobile şi maşini distruse, prefectul de Vâlcea luat ostatec, jandarmi fugind mâncând pământul din calea minerilor, 1.500 dintre ei capturaţi, inclusiv cu ajutorul sătenilor care fraternizaseră cu protestatarii, toate culminând cu un ruşinos acord, "Pacea de la Cozia", prin care guvernul lui Radu Vasile s-a predat în faţa agresorilor, angajându-se să satisfacă revendicările minerilor, să nu închidă două mine şi, cel mai grav, să nu înceapă urmărirea penală împotriva liderilor minerilor.

Şocant nu a fost însă marşul minerilor, ci viteza cu care s-au dat la o parte din calea lor instituţiile care ar fi putut şi ar fi trebuit să-i oprească.

Numeroşi oameni din serviciile de informaţii, de la conducerea forţelor de ordine şi a Armatei, din structurile politice şi administrative au reacţionat de parcă habar nu au avut ce se pregătea în Valea Jiului, în timp ce alţii era evident că ştiau mult prea bine ce va urma şi au ales să asiste impasibili la instalarea anarhiei. Ba chiar au dat o mână de ajutor.

Imaginea încăierării dezlânate dintre jandarmii şi minerii care orbecăiau în aerul lăptos al gazelor lacrimogene a fost metafora dureroasă, derulată la relanti,