Atunci când istoria e năpădită de buruieni, rămân poveştile. De ani buni, peste 50, cetatea dacică Feţele Albe a fost lăsată în grija lăstărişului tânăr, a tufelor de mure, a urzicilor şi a mestecenilor pitici, iar din zidurile ei, încă albe, încă vii, au pornit şerpeşte, spre lumină, rădăcinile fagilor tineri.
Istoria a rămas ascunsă sub pământ, iar datele concrete, puţine, vorbesc de tehnica de construcţie "murus dacicus”, întâlnită la toate fortificaţiile dacice din Munţii Orăştiei, de blocurile de calcar, de terasele stratificate, de sanctuarul circular, mistuit aproape în întregime de flăcările cuceritorilor romani. Se mai vorbeşte încet, cu teamă, despre preotesele zeiţei Bendis, care ar fi trăit aici, la Feţele Albe. Zeiţa Bendis, zeiţa Lunii, a pădurii, a nopţii, zeiţa magică a pământului şi a fertilităţii, zeiţa dragostei şi a farmecelor. Divinitatea adorată a dacilor, care, în cele câteva statuete găsite, poartă o suliţă în mâna stângă şi o cupă de sacrificiu în mâna dreaptă. Aici istoria se opreşte, cotropită mai departe de vegetaţia nebună şi de dezinteresul autorităţilor, şi începe povestea. Povestea Feţelor Albe.
Cetatea ascunsă
Tăcerea. Ăsta a fost primul lucru pe care a învăţat să-l facă. Tăcerea smerită, tăcerea fără şoapte, tăcerea care ascultă şi nu întreabă, tăcerea căreia îi e dat să vorbească doar cu celelalte tăceri din jur, tăcerea care se hrăneşte cu linişte, tăcerea care te vindecă încet de grijă, de spaimă, de tine. Învăţase vreme îndelungată să tacă, să se bucure în taină de asta, deşi fusese greu, poate cea mai grea încercare pe care trebuia să o deprindă aici, în cetatea femeilor alese. Pentru că şi ea, Tepit, fusese una dintre puţinele fete care avea să le urmeze, pentru totdeauna, pe marile preotese, spre locul acela unde doar cele înzestrate cu har puteau ajung
