Într-una din poveştile sale, Hemingway scoate în evidenţă cât de descurcăreţe sunt pisicile, fapt ce le-a ajutat să străbată, de multe ori pe cont propriu, o istorie uneori potrivnică. Întâmplările de mai jos vin să confirme, dacă mai era nevoie, spusele "nobelului” scriitor.
Din multe vise pe care le voiam împlinite "când voi ieşi la pensie”, a dat Domnul ca unul să se înfăptuiască destul de repede: am petrecut o vară singur numai cu mine, într-o căsuţă pierdută între dealuri, dar regăsită în mijlocul unei explozii de vegetaţie. Aveam garantate toate condiţiile, pe un fundal sonor cu ciripit de păsărele, iar ca bonus, o asigurare de viaţă, pe cel puţin un an, pentru că auzisem cucul. (Aşa ziceau localnicii.)
M-am simţit minunat la început, dar când o viaţă eşti obişnuit cu zăbala programului cotidian, este greu să fii liber deodată, ca pasărea cerului. Instinctiv, revii la vechile obiceiuri, dar cu schimbări de decor. Unul din ele: cafeaua o luam pe prispă, privind, prin aburii dimineţii, pajiştea verde din jurul căsuţei. Întâmplarea a făcut să găsesc odată două pisici, stând la oarecare distanţă, care fixau nişte obiective numai de ele ştiute. Suspectez o atmosferă "en froid”, pe motive de amor. Vreau să fac pe mediatorul şi cobor spre ele. Una s-a speriat şi dusă a fost, cealaltă a mieunat a acceptare şi m-a ajutat să mă lămuresc asupra situaţiei. Nu era ce crezusem eu, ci o "întovărăşire” vremelnică. Un şoricel de câmp, crezându-se isteţ, îşi concepuse o locuinţă cu două guri de ieşire, asigurându-şi evacuarea în caz de urgenţă. Dar duşmanii lui consacraţi dovedeau că posedă un "IQ” mai mare şi îi dejucaseră planul, lucrând "la două capete”. Nu prevăzuseră însă nici ele implicarea unui pensionar curios.
A fost dimineaţa în care am făcut două fapte bune: am salvat un biet şoricel, şi am invitat, ca să mă revanşez,
