Este o mare deosebire între un poet din Republica Socialistă România care glorifica limba română în timpul comunismului şi unul din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (Moldavskaia Sovetskaia Soţialisticeskaia Respublika) care glorifica aceeaşi limbă în aceeaşi perioadă.

Primul se simţea în siguranţă pentru că politica oficială a PCR era naţionalistă şi singura lui grijă rămânea să nu semene stilistic cu versificatorii de ocazie. Al doilea trebuia să-şi asume un destin de proscris, să-şi rişte libertatea, iar uneori viaţa însăşi, în condiţiile în care în Basarabia aflată sub ocupaţie sovietică limba română era, în diverse forme, scoasă în afara legii.

În această a doua situaţie, dramatică, pe care cu greu ne-o imaginăm, pentru că n-am trăit o asemenea experienţă (deşi am trăit altele, la fel de înjositoare şi inumane) s-a aflat Valeriu Matei, poet de mare talent şi personaj luminos al vieţii publice din Republica Moldova.

După ce au integrat cu forţa Basarabia în componenţa URSS, în 1940 (pe baza unei înţelegeri ruşinoase cu Germania hitleristă) şi au exterminat o parte a populaţiei româneşti, autorităţile de la Moscova au făcut tentative repetate de desfiinţare a limbii române, impunând ca obligatoriu alfabetul chirilic, numind limba română „limbă moldovenească” şi chiar interzicând-o în anumite situaţii. Valeriu Matei se numără printre scriitorii care s-au opus cu hotărâre şi curaj măsurilor represive. La vârsta de 17 ani scria:

„În noaptea-nstrăinării cea fără de lumină/ beau apă din izvorul cu undă cristalină/ ce-l mai păstrează încă sub flamură străină/ maternă limba noastră.” (Ecoul).

Iar acesta a fost doar începutul. În timp a devenit unul dintre liderii „Mişcării de renaştere naţională”.

Poet şi om de atitudine – aceasta este formula existenţei sale. Volumul Cruciada balcanică (ca şi volumul anterior, El