Greu aş putea spune dacă, acum o sută de ani, sau poate şi mai bine, obiceiul regăţenilor de-a se retrage la moşii era sau nu un moft. Dacă îi toropea căldura şi-i storcea de puteri o viaţă destul de sâcâitoare, la urma urmei, sau dacă făceau doar sluj bontonului.

După cum nu ştiu dacă versul din Topârceanu/ Phoenix pe care l-am pus în titlu a aruncat definitiv în ridicol un gust (al vieţii) odinioară foarte căutat.

Ce pot spune e că moda retro, se ştie, revine din când în când. Oboseli de azi îşi află, din ce văd în jur, consolarea şi leacul în bemolii traiului patriarhal. Căruia i se potriveşte o lectură cu gust de şerbet, din Teodoreanu. Remixat (sic!) de curând, de Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, poate fi, de ce nu, miza unei încercări de relectură.

Cruzimea, cel puţin în primul volum, în care nu e contrabalansată de răzbunările vieţii, e aceeaşi din poveştile lui Creangă. Normală, într-un fel, dar conturând o lume destul de brutală. O lume de copii fericiţi, care nu au nici o limită în a se manifesta aşa cum le spune instinctul. De dominare, de bună seamă, şi la Olguţa, şi la Dănuţ. Monica, pentru care viaţa e ceva mai profundă, fiindcă, fără voia ei, a cunoscut-o mai bine, face figură diferită de zbenguielile fraţilor de vacanţă. Ea are, deja, ochiul adultului, care relativizează. Ştiind că se pot întâmpla multe, din cele care nu depind de ambiţia personală, nu-şi pune toată energia în mize mici. Când citeşti povestea la vârsta, cum se spune, a eroilor cărţii, Monica e cea nesuferită. Olguţa e voluntară, rebelă, vie, incomparabilă cu această floare de pension care, cu toată delicateţea purtărilor ei, pare că se pune bine cu familia care a primit-o, după ce a ei nu mai există. La relectură, lucrurile apar exact invers. Monica nu se potriveşte cu rolul de copil, exact în aceeaşi măsură în care Olguţa nu se potriveşte cu ro