Demult, în Şirnea, un sat aflat sub crestele Pie­trei Craiului, timpul nu se măsura cu "pana ceasului”, ci după rânduielile legate de oi: "vremea mulsului”, "coborâtul din munte”, "mă­sura laptelui”. Zilele şirnenilor se socoteau după alte repere, ce n-aveau nimic de-a face cu viaţa grăbită a celor de la oraş.

De când se ştiu, şirnenii şi-au îm­părţit traiul cu animalele pe care le cresc, în mare parte din nevoia de a trăi, dar şi din încăpăţânarea de a fi în fruntea tuturor ciobanilor din satele cuprinse între Munţii Piatra Craiului şi Bucegi. Asprimea vieţii li se citeşte şi azi în cutele săpate pe obraji, în mâinile bătătorite şi-n căutătura aproape mereu încruntată, ce se deschide, însă, atunci când e vorba de animalele lor.

Pe vremuri, satul Şirnea era încă plin de tineri, şi când jucau bărbaţii la nunţi, se cutremurau temeliile lumii. Duduiau munţii de sârbe, brâuri, hore şi chindii. Dar acestea toate au rămas acum uitate şi mai trăiesc doar în poveşti, fotografii şi amintiri, pen­tru că, aşa ca în multe alte aşezări de munte din Ro­mânia, oamenii s-au împuţinat. Unii au coborât la câm­pie, la o viaţă mai uşoară, alţii s-au mutat în ci­mitirul de pe dealul bi­sericii. În ultima vreme, zilele acelea renasc, totuşi, ca o adiere a unor vremuri apuse, dar nu şi uitate, când şirnenii încearcă să refacă din cioburi, viaţa satului de altădată. Un astfel de prilej este şi "Măsura laptelui”, sărbătoare străveche, cu ca­re începe cel mai frumos anotimp al anului în Şirnea: anotimpul fânului.

Pleaşa

Măsura laptelui Aşa se numeşte dealul pietros şi plaiul cu iarbă aspră de pe culmile lui pe care, de când e satul, vacile ies la păscut. Laptele lor de seară, muls la lumina tre­mu­rată a stelelor, miroase a cimbrişor şi coada şori­ce­lului, are gust de ţintaură şi de creţişoară, de gălbioară şi sas­chiu, buruieni parfumate c