În 1986, când Adrian Păunescu era în dizgraţie, eu şi Domniţa îl vizitam des, acasă la el, bucurându- ne de prietenia lui şi a tinerei lui soţii, Carmen. Adrian Păunescu avea pe atunci demonul farselor. De Crăciun, de exemplu, înainte de venirea numeroşilor lui musafiri, printre care ne număram şi eu şi soţia mea, a dat cu clei scaunele, paharele, farfuriile şi tacâmurile. Fiecare nouvenit intra în încurcături comice din cauza cleiului atotprezent, dar fiecare tăcea ca să râdă de următorii nou-veniţi.
Când am apărut eu cu Domniţa, am simţit că se întâmplă ceva, că musafirii au o gravitate nefirească, dar am crezut că este vorba de stânjeneala de la începutul oricărei petreceri. Am pus mâna pe un pahar şi – stupefiat – am constatat că nu mi se mai desprinde de mână. Depăşit de situaţie, m-am aşezat pe un scaun, dar şi scaunul mi s-a lipit de pantaloni. Asistenţa a izbucnit în râs. Furios, m-am smucit puternic ca să mă desprind, dar pantalonii mi s-au rupt în fund.
După petrecere, în drum spre casă, în afară de faptul că repetam în gând, obsesiv, "mai lungămi pare calea, acum, la-ntors acasă", mă întrebam ce farsă i-aş putea face şi eu lui Adrian Păunescu, acum, când el bănuia că am să i-o plătesc şi devenise, fără îndoială, vigilent. Până la urmă, am găsit o soluţie.
I-am compus o scrisoare ca din partea IDEB (întreprinderea care distribuia energia electrică în Bucureşti):
"IDEB Departamentul
Abonaţi Adresa nr 261 din 26.12.1986
Către tov. Păunescu Adrian
Având în vedere faptul că în repetate rânduri aţi întârziat să plătiţi factura la energie electrică, vă aducem la cunoştinţă că am luat măsura ca începând cu data de 5.10.1986 să vă furnizăm doar curent de calitatea a II-a.
Director [Semnătură indescifrabilă]".
Acest text l-am dactilografiat, ca pe o adresă oficială, l-am ştampilat (cu ajutorul unei monede, căreia i-am
