Bastian Schweinsteiger bolnav de nervi. Ştirea nu cadrează cu ce ştim noi. Cu ce credem că ştim.
Captivi ai clişeelor, sîntem convinşi că nemţii se află mai presus de emoţii. Că ei, panzere inexpugnabile, tipi reci şi analitici, îşi controlează atent stările de euforie şi decepţiile. Dedicaţi muncii şi cu un suspect simţ al sacrificiului, urmaşii nibelungilor ştiu ca nimeni alţii să o ia de la capăt. De aici pînă la imaginea robotului germanoid, educat totuşi ca în clipele lui de repaus să bea o bere şi să mănînce un wurst, nu este decît un pas.
Omul Schweinsteiger a avut un sezon rău. La nivel foarte înalt, dar rău. Omul Schweinsteiger a avut de suferit şi, o dată cu el, instituţia Schweinsteiger. Mai întîi, Bayern, echipa lui, pierduse campionatul la mare luptă cu Borussia Dortmund. Apoi, Schweini şi a sa Bayern au fost învinşi de Chelsea în finala Champions League. Ca supliment al perversităţii destinului, el s-a aflat printre cei care au ratat la penaltyurile de departajare. Cînd încă nu atinsese mingea pe care avea să o trimită spre poarta lui Cech, Schweinsteiger era considerat cel mai sigur executant. A bătut ca un amator şi s-a transformat într-un om învins de propria slăbiciune. Tînăr, bogat, celebru, dar învins. Ultima lovitură venea la Euro, cînd Italia învingea Germania în semifinale. Italia se ducea într-o finală unde urma să fie executată de Spania. O finală despre care nu puţini susţin că ar fi arătat altfel cu Schweinsteiger şi compania contra inepuizabilelor motoraşe iberice.
Citeam zilele trecute articolul din “Le Point” semnalat pe blogul lui de Radu Naum. Editorialul intitulat “Danke schon, Angela” explică foarte convingător de ce Germania şi germanii se bucură de antipatia ţărilor cu probleme din Uniunea Europeană. Pe scurt, era vorba acolo despre simţul de responsabilitate al unora în contrapondere cu simţul “fentei” al celor