- Cultural - nr. 141 / 21 Iulie, 2012 Dramaturgia romaneasca postdecembrista, din pacate – preluand cuvintele regretatului Laurentiu Ulici –, "nu s-a dovedit prea productiva, nici cantitativ, nici calitativ”, comparativ cu acea perioada interbelica sau cu cea de pana in decembrie 1989. Suficienta este, referitor la perioada ultima amintita, o simpla insiruire, pentru sustinerea unei afirmatii, a unor nume precum: D.R.Popescu, Marin Sorescu, Teodor Mazilu, Romulus Guga, Paul Anghel, Ion Baesu, Dumitru Solomon, Tudor Popescu... Sunt doar cateva dintre numele care au dat consistenta actului dramatic din cei 45 de ani, lasand acea dara luminoasa in urma lor si in constiinta iubitorului de teatru al acelor vremuri. "Deficitul de notorietate”, sesizabil imediat dupa 1989, rezultanta a dispretului postdecembrist fata de cultura, in general, motivele conjuncturale care au dus la indepartarea de acea "dinamica a receptarii”, atat de necesara in actul de creatie, luarea mereu in raspar si in bascalie sfertodocta a realitatii terifiante, toate au dus la situarea intr-o pozitie jenanta, nu doar a Romaniei, in general, ci si a culturii, poate a teatrului in special. Exista o exceptie, a prezentei, oarecum singulara, romaneasca, dar pe malurile Senei traitor: Matei Visniec, considerat "varf de lance” al generatiei sale. Din acelasi aluat, usor recognoscibil, ca si Visniec, al saritorilor din plutonul tinerilor creatori de dupa 1989, se situeaza, in acea linie intai, si Darie Ducan, la 19 ani cel mai tanar membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, venit, ca si Matei Visniec, din poezie. Prin "Republica de cenusi aruncate in mare”, "Patria sturionului negru” si "Seminte de matura”, cuprinse in recenta lui carte de teatru, Darie Ducan confirma, din nou si deplin, prin talent si imaginatie, "tendintele de sincronizare cu dramaturgia europeana”. O confirma si cuvintele elogioase