Unii îşi închipuie, probabil, că un tiran precum Traian Băsescu ar accepta foarte uşor să părăsească puterea. Eventual dacă i s-ar oferi o floare şi un zâmbet, alături de rugămintea gentilă de a lăsa ţara asta să respire puţin şi să mai şi construiască… Ar merita poate chiar testată această ipoteză în cazul lui …
Din nefericire, istoria ne arată tiranii nu pleacă de bună voie. De regulă, este nevoie de sforţări extraordinare din partea unei societăţi pentru a îndepărta un despot de la putere. Iar Traian Băsescu este, aşa cum s-a spus, atât de tiran pe cât i-a permis contextul istoric să fie.
Căutarea nuanţei este, desigur, o virtute democratică… În acelaşi timp, ea se poate transforma într-un handicap când ai de înfruntat tirania. În bătălia cu un regim autoritarist e mult mai importantă plierea pe baricada fermă, limpede conturată, chiar dacă firavă în anumite contexte istorice, a opoziţiei categoric formulate faţă de acesta.
Lupta cu tirania se tranşează, în cele din urmă, ca şi un referendum, cu DA sau cu NU. Nuanţele sau explicaţiile suplimentare sunt, într-o astfel de bătălie, referinţe de ordin secund, prea puţin relevante. De prim ordin este afirmarea unui DA sau a unui NU în raport cu un regim autoritarist. Insistenţa asupra nuanţelor e nu doar contraproductivă, dar se transformă şi într-o culpă morală atunci când este nevoie de o poziţie tranşantă. Imagine din timpul revoluţiei din 1989
Nu poţi zăbovi în etalarea nuanţelor atunci când un tiran acaparează întreaga putere în stat. Nu te poţi împotmoli în detalii şi nici schimba subiectul central de discuţie care cere atenţia opiniei publice când un tiran decide discreţionar totul într-o ţară, brutalizează Constituţia şi atacă vehement parlamentul. Şi nici nu te poţi prevala de preocupari elitiste, altfel respectabile, pentru a pretinde că nu ai remarcat desfigurarea democraţiei de cătr
