“În această perioadă de secetă care afectează grav culturile agricole, cu multe consecinţe imediate şi pe termen lung asupra vieţii oamenilor, Patriarhia Română adresează un îndemn stăruitor ierarhilor, clericilor şi credincioşilor ortodocşi să intensifice rugăciunea pentru ploi liniştite, folositoare vieţii oamenilor, vieţuitoarelor şi aducătoare de rod bogat al pământului. Încrezători în milostivirea lui Dumnezeu, să avem nădejde că El va răspunde rugăciunilor noastre potrivit cuvântului Mântuitorului Iisus Hristos, „toate câte cereţi, când vă rugaţi să credeţi că le veţi lua şi le veţi avea” (Marcu XI, 24) şi va opri seceta care a cuprins întreaga ţară”. Tocmai aţi citit aici un comunicat oficial al Patriarhiei Romane, în care suntem chemaţi cu toţii să ne rugăm pentru ploaie. Eu m-am bucurat să citesc un asemenea comunicat. L-am simţit cumva ca pe o ”floare”, care nu aduce primăvara neapărat, dar o poate vesti. Aşa cum ”mica floare” a Patriarhiei poate sesiza că ne aflăm, încă, în plină iarnă a conştiinţei, că-n iarna noastră interioară se pot ascunde tarele şi obstacolele către prosperitate, belşug şi echilibru al vremii. Este în acest comunicat un soi de recunoaştere a legăturii pe care o avem cu natura, o recunoaştere a puterii noastre de a schimba – prin rugăciune, prin credinţă şi prin linişte interioară – fluxul soarelui şi al norilor, de a preschimba sărăcia în beluşug şi ura în iubire. Isus vorbea cu norii şi putea să-i oprească, dar el a spus: ”şi voi puteţi face toate aceste lucruri şi încă unele cu mult mai mari”. Totuşi, dacă putem vorbi cu soarele, cu ploaia, cu norii, dacă putem schimba răul în bine şi dacă natura însăşi este creată de Dumnezeu pentru a ne asculta şi a se supune, de ce, totuşi, nu avem putere? De ce rugăciunile noastre par să se opintească în neputiinţă, în slăbiciune, în nelinişte şi, nu de puţine ori, într-o exacerbare a răul