Jocurile Olimpice 2012 nu au început, dar analiştii "împart" medalii. România, dacă este să ne luăm după Goldman Sachs, care a făcut deja jocurile, ar trebui să se mulţumească cu nouă medalii.
Puţin, or să spună românii din faţa televizoarelor, dar cei care "simt" sportul românesc le vor da dreptate. S-a văzut la Beijing şi vom vedea şi la Londra că nu mai suntem ce am fost. Adică o naţiune cu sportivi capabili să ne ducă pe locul 10 în lume - în sport - când noi suntem, de fapt, o economie de locul 50 în lume. Uşor-uşor părăsim elita pentru a ne înfunda în pluton.
Într-o ţară în care sportul, educaţia, sănătatea primesc din ce în ce mai puţini bani, este de mirare că încă mai avem rezultate. Plătiţi prost, batjocoriţi, ignoraţi de autorităţi, dar şi de sistem, sportivii de performanţă sunt din ce în ce mai rari. Muncesc ani pentru a participa la Jocurile Olimpice, timp în care - să luăm doar exemplu poloiştilor - primesc un salariu lunar de 700 de lei. Cu o asemenea "motivaţie" nu este de mirare că reuşim cu greu să încropim echipe, că din ce în ce mai puţin copii aleg să facă atletism, handbal, polo sau volei, că pentru tinerii noştri sport înseamnă doar fotbal, iar "fabricile" de scutiri medicale lucrează din plin.
De peste două decenii trăim pe spatele talentului unor generaţii excepţionale, dar sportul nu mai înseamnă de mult doar talent. Dimpotrivă. Talentul, în ziua de azi, are o pondere mică într-un aur olimpic. Câştigă ori "capitaliştii" care îşi permit să pompeze sute de mii de euro în pregătirea unui singur sportiv - bugetul multor federaţii de la noi pe un an întreg - ori săracii care fac sport de foame.
Noi, din păcate, nu facem parte din nicio categorie. Nu murim de foame, nu alergăm ca să scăpăm cu viaţă, dar nici nu suntem bogaţi. Suntem doar o naţie care se uită din ce în ce mai des la trecut şi prea puţin la prezent sau
