M-am obişnuit cu campaniile electorale, mai bine spus, m-am obişnuit cu minciunile electorale, venite din toate părţile politice, nu mă mai mir, ca acum câţiva ani, de capacitatatea unora de a vinde, în schimbul unui vot, promisiuni şi speranţe, convinşi fiind că nimeni nu va observa înşelătoria pe care o plănuiesc, convinşi fiind că până la următoarele alegeri oamenilor le va fi destul de foame, cât să se lase cumpăraţi cu un pachet cu făină, zahăr şi ulei, sau măcar că vor fi destul de disperaţi cât să „înţeleagă” că toată drama pe care au trăit-o face parte dintr-un complex proces de reabilitare a societăţii, că drumul cel bun ne aşteaptă, că, în foarte puţin timp, până ne dezmeticim şi ne plătim ratele pe la bănci, până cresc copiii de astăzi şi ajung şi ei piese nefericite într-un joc fără reguli, toate se vor rezolva, locurile de muncă vor acoperi nevoia de salarii decente, iar autostrăzile vor fi pregătite să ne primească, să ne conducă, să ne facă viaţa mai uşoară. Acum, însă, asistăm la o campanie electorală care, pe lângă minciuni, promisiuni şi amăgire, mai conţine ceva: intenţia bine-mascată a unor doamne şi domni de a convinge poporul că neprezentarea la vot e tot un fel de a vota, pentru că, aşa cum bine ştim cu toţii, prin neatingerea unui anumit prag de prezenţă s-ar reuşi invalidarea referendumului, adică s-ar obţine victoria uneia dintre taberele care luptă pe 29. De fapt, acum nici nu e vorba neapărat de tabere, cel puţin nu pe buletinele de vot. Acolo se luptă un singur om, în primul rând cu el însuşi, cu reuşitele şi greşelile sale, asta ca să fim cât se poate de obiectivi şi să respectăm, totuşi, dreptul la opinie şi la liberul arbitru, care, din păcate, de mulţi ani, e controlat de câte cineva cu putere deplină. Dacă a promite totul, timp de o lună de zile, şi a nu respectă nimic din cele spuse, distrugând chiar puţinul găsit la început de mand