Ziaristul român ce trăieşte de peste 20 de ani în Italia se întreabă dacă e just ca în fotbalul de astăzi să se mai vorbească despre etică, morală şi ataşament faţă de tricoul unei echipe
În Italia se numeşte "pistolotto moraleggiante". Sună bine şi are un sens simpatic, tradus ar fi ceva de genul "cei care ştiu tot, ne fac morală şi ne învaţă ce e just şi ce e greşit fiind siguri că ei deţin adevărul absolut". Se vorbeşte numai despre Ibrahimovici şi despre şeici, cu o răutate şi o invidie greu de înţeles, chiar dacă pe alocuri situaţia este comică.
Cînd, acum 20 de ani, Berlusconi cumpăra pe toată lumea şi ţinea în tribună jucători ca Papin, Boban şi Savicevici (exista limită de doi, apoi trei jucători străini pe meci) totul era ok. Cînd Moratti şi Cragnotti plăteau zeci de milioane pentru un fotbalist părea normal şi toţi se umflau în pene vorbind despre nivelul fotbalului din Italia. "Jucătorii vin la noi pentru că Serie A e cel mai puternic campionat", se spunea. Greşeală: jucătorii veneau pentru că salariile erau uriaşe. Evident, echipele erau foarte puternice, dar fotbaliştii veneau mai ales din motive economice. Drept e că, în anii nouăzeci, Dunga, căpitanul Braziliei, juca la Pescara, echipă nou promovată în Serie A, iar Zico evolua şi el în provincie, la Udinese. Alte timpuri.
"Săriţi, ne fură vedetele!"
Acum, cu banii care vin din alte părţi, opiniile italienilor s-au schimbat: "Vin şeicii şi ruşii şi ne fură jucătorii, este un scandal". Nu e nici un scandal, este exact acelaşi fenomen, dar de data asta se întîmplă exact invers: Eto'o se duce în Rusia şi "naţionala" îl alege pe Capello, Ibra pleacă la Paris, unde l-au luat şi pe Ancelotti, Mancini la Manchester City, Spalletti la Zenit.
Cînd Ibra a venit de la Barca la Milan s-a scris că a îmbrăţişat proiectul sportiv al Milanului. Acum, cînd pleac
