În 2007, când economia avea ritmuri de creştere de peste 7% şi a avut loc prima tentativă de suspendare a preşedintelui, oamenii de afaceri şi managerii întrebaţi dacă businessul este afectat de criza politică spuneau că economia s-a maturizat. "Business-ul s-a decuplat de politică", răspundeau ei.

La cinci ani de atunci, se dovedeşte că "nematurizaţi" erau de fapt cei care credeau în decuplare. Şocurile fiscale administrate în 2010 şi incendiul politic declanşat în această vară arată cât de cuplată este viaţa economică din România de ceea ce se întâmplă la vârful administraţiei.

Perioada 2000-2008, de creştere economică neîntreruptă stimulată mai ales de investitorii străini şi de creditare din surse externe, a creat senzaţia că între calitatea administraţiei locale, măsurile fiscale şi bugetare sau cele de politică monetară şi evoluţia economiei sunt slabe legături. Orice s-ar fi întâmplat, economia creştea.

Dintr-o dată, în 2009, oficialii României s-au trezit la butoanele economiei fără să ştie pe ce să apese pentru a readuce încrederea investitorilor sau măcar pentru a le frâna retragerea. De pus în loc altceva, şi mai puţin. De unde politici de dezvoltare?

Şi nici acum nu arată că îşi dau seama că trebuie să acţioneze şi nu să aştepte pentru ca economia să îşi reia ritmul de creştere de peste 3-4% necesar pentru recuperarea decalajelor faţă de Occident.

Problema este că această idee a decuplării economiei de politică, de politici mai precis, a cucerit şi oficiali ai statului care au butoanele dobânzilor şi cursului.

La o dezbatere recentă între economişti, s-a formulat întrebarea: cursul, inflaţia şi dobânzile sunt efecte sau determinante ale creşterii economice? Poţi să "struneşti" economia din dobânzi şi din curs astfel încât să obţii/să ajuţi creşterea economică sau doar companiile şi indivizii au "sarcina" de a produ