Trag nădejde că profesorul meu din liceu de limba și literatura română, domnul Nicolae Andrei, dascăl emerit, nu va citi acest articol să afle că, în ciuda strădaniilor dânsului, nu mi-a plăcut Caragiale. Motivul este că mi se părea neverosimil, creator al unor personaje cu o tușă exagerată de teatralitate. Nici o clipă la acel moment (mea culpa) nu m-am gândit că la un secol de la dispariția sa voi fi obligat privind în juru-mi să-i recunosc actualitatea. Reîncarnarea lui Cațavencu, Farfuridi sau Brânzovenescu în politicienii zilei de ieri sau de azi mă face să exclam „M-ai învins, nenea Iancu!“.

Primul cuvânt care îți vine în minte caracterizând personajele fictive ale lui Cargiale, reîncarnate astăzi pe Dâmbovița sau pe Jiu, este demagogia. Sunt de părere însă că altă trăsătură, aparent secundară, dar la fel de talentat zugrăvită de către scriitor este mult mai dăunătoare pentru societatea condusă de astfel de politicieni, și anume precaritatea educației și pregătirii lor profesionale. Nu fac parte dintre cei care nu pot accepta ca în discursul public să se mai strecoare un dezacord, pocirea unui cuvânt sau încălcarea din neatenție sau emoție a unei reguli gramaticale. Numai cine nu a vorbit niciodată în public poate fi cu totul neîngăduitor, cum nici reducerea evaluării unei persoane exclusiv la folosirea corectă a limbii nu mi se pare întru totul corectă. Politicieni de pretutindeni „comit“ destul de des astfel de exprimări „nefericite“ care constituie deliciul presei într-o știre de divertisment. La noi însă, ele ascund, din păcate, un adevăr grav prin răspândire și frecvență, anume că bună parte din conducerea societății a încăput pe mâna unor nulități cu ifose. Un astfel de fenomen este cu atât mai nociv cu cât afectează atât ziua de astăzi, dar și pe cea de mâine, oferind modele otrăvite de așa-zise cariere de succes tinerilor în formare. Această u