Privite la rece, lucrurile sunt de-o simplitate extremă: un grup de politicieni a coagulat o majoritate parlamentară pentru a-l suspenda pe preşedintele ţării. Sursa: EVZ

Cum şi de ce au făcut-o, e de ordin secundar. Pentru a-şi rotunji planul, iniţiatorii suspendării ("puciştii", "useseliştii", "puşcăriabilii", cum li se spune) mai au de trecut un prag: să aducă la urne peste jumătate din cetăţenii cu drept de vot. Iar majoritatea acestora să fie convinşi să voteze demiterea.

Nu înţeleg, în aceste condiţii, de ce se străduie preşedintele Traian Băsescu să devină agentul electoral al uslaşilor. Suspendarea nu e problema lui şi nici a susţinătorilor săi. Ne aflăm într-o ecuaţie strict tehnică: dacă USL reuşeşte ori nu să scoată din amorţeală nouă milioane şi ceva de cetăţeni. A transforma o olimpiadă de mahala într-un eveniment de dimensiuni istorice, a vorbi despre responsabilitate şi viziune politică înseamnă a-ţi răci gura de pomană. Trebuie să fii un mare naiv să ţii discursuri înălţătoare într-o împrejurare în care totul se mişcă în jurul cifrelor. USL a reuşit să pună la treabă 256 de parlamentari şi a făcut ce-a vrut: a dat ordonanţe de urgenţă, a demis avocatul poporului, a ciuntit Curtea Constituţională (şi ciuntită a rămas!), a destituit preşedinţii Camerelor, l-a suspendat pe şeful statului. Prin simplu calcul aritmetic de cabinet, fără să aibă în spate vreun vot popular explicit.

Pragmatismului trebuie să-i răspunzi cu pragmatism: am eu, cetăţean normal la cap, vreun interes să susţin ambiţia uslaşilor? Îmi pasă de iniţiativele lor? Îmi place cum se vorbeşte despre mine, ca român, de trei săptămâni în Europa şi în lume? Cred în capacitatea lor de a conduce nu o ţară, ci o bicicletă? Fireşte că nu. Şi atunci, de ce să-mi pierd vremea cu afacerea internă a indivizilor care, în Parlament, se grupează şi regrupează în funcţie d