Statutul meu de pensionar militar rimează cu: ceva bani de buzunar, aprozar, hoinar, balansoar şi permanent abonat la sistemul sanitar. Azi dimineaţă, de cum m-am trezit, m-am ridicat din pat şi, cu asta, am terminat gimnastica de înviorare….Am executat marş forţat (de, anchilozat) spre baie, unde nu m-am uitat în oglindă, să nu-mi stric ziua. Apoi am deschis larg geamurile.
La noi e o căldură, că-ţi vine să stai gol în casă şi să-ţi faci vânt cu uşa de la balcon! Am privit, optimist, în zare, pe mare. Odinioară, priveam peste întinderea mării, neştiind cum s-o întind… Mi-am amintit că (virgulă, cum sunt) cândva publicam în presa militară. Bucuros că-s încă viu şi scriu, am dat alarma în apartament: nepotul, să plece de la calculator şi să mi-l lase mie (Doamne, cu câtă militărie a trebuit să mă impun!). La a mea băbuţă (o drăguţă!) i-am dat ordin (am rugat-o) de-o cafeluţă. E soaţă bună, dar are gura rea, în sensul că e ştirbă.
Mama ei (încă trăieşte!), adică a mea soacră, are gura mare, mare de tot. Într-o zi a vrut să mă muşte de deget şi mi-a rupt clavicula! Trei lucruri mă enervează la ea: tot ce face, tot ce zice şi că stă la noi! Dar îmi este muză, că n-aude, în schimb nu tace. I-am scris şi un epitaf: „Aici a mea soacră zace / Ce-i mai curios, că tace!” De la balconul de vizavi, vecinul Cocârţ îmi face semne, deloc discrete, cu degetul mare spre gură, a „Gâl, gâl!” Îi dau de înţeles că nu. Deocamdată…Sună poştaşul la uşă, să mă anunţe că nici pensia încă n-a venit. Se pare că sunt întrunite toate condiţiile pentru a scrie un articol de umor, spre a cinsti „Ziua presei militare”. Aşa că iau sacoşa de făcut piaţa, fac un semn milităresc spre vecinul Cocârţ, un fel de „Înainte marş!” şi „Executa-rea!” şi ies la produs. La produs scandal, la birtul din colţ…
Când am revenit acasă, oarecum spre fundul sticlei, cu sacoşa goală, soţia era plin
