Criza politică din România acestor zile ia tot mai mult forma unei bătălii dure, menite să facă victime, fără remuşcări, atât printre oameni, cât şi printre instituţii. După mitingul de sâmbătă de la Iaşi s-a văzut şi că militanţii de ambele părţi sunt dispuşi să se încaiere fără să mai distingă între partizanatul politic manifestat în limite legale şi dezlănţuirea dincolo chiar de fruntariile unei minimale educaţii personale.
Nu a părut deplasat ca, în numele susţinerii unuia, împotriva altuia, un bărbat să lovească o femeie, semn că ea nu mai beneficia în ochii agresorului de imunitatea pe care i-o asigura, în principiu, statutul de femeie şi datoria deferenţei, devenind pur şi simplu un alt chip al adversarului necesar să fie anihilat în numele partizanatului propriu. De aici până la molestări mai serioase, de grup, ca în vremurile începuturilor de postcomunism, nu mai e decât un pas. Diferenţa care s-ar putea observa ar fi una defavorabilă momentului actual: pe atunci, categorii profesionale specifice erau asmuţite împotriva altora (mineri versus studenţi, intelectuali etc.). Acum, un cetăţean sare la altul în indistincţie perfectă faţă de orice alt criteriu decât cel al simpatiilor faţă de o tabără sau cealaltă. Părem pregătiţi, prin urmare, în orice clipă, să sărim cu promptitudine unii la gâtul altora, desfiinţând orice sens al solidarităţii şi coeziunii naţionale în schimbul modestului profit de a ne sprijini propriul campion. De aici până la puneri în practică mai ample şi mai grele de consecinţe nu e decât un pas. Politicienii pot fi mândri: războiul civil, şi dacă nu va avea loc, a devenit posibil şi, pentru destui, chiar acceptabil. Tristă performanţă!
Poate că şi asta ar fi de înţeles - de neacceptat rămâne, oricum - dacă marii campioni ar fi infailibili, înveşmântaţi în straiele prinţului fără de prihană şi ai performerului fără gre
