La începutul verii, în Palma de Majorca, mi s-a atras atenţia că şi acolo departe, în insulele Baleare, se păstrează urme ale unor prezenţe româneşti: casele în care au locuit Iosif Constantin Drăgan şi Pamfil Şeicaru, amândoi mutaţi într-o lume pe care ne place s-o credem mai dreaptă şi mai bună.
I-am cunoscut personal. Despre întâlnirea cu Pamfil Şeicaru am scris pe larg (vezi „Printre cărţi”, vol. I, pag. 32-34), prilej cu care îmi puneam şi câteva întrebări – iată că aflu răspunsuri abia acum, datorită gazetarului Florian Bichir, autorul unui foarte documentat studiu intitulat „Un condei de geniu strivit între două date, 23 august 1944-23 august 1977”.
Eseist, memorialist, prozator, Pamfil Şeicaru s-a născut la Buzău în 1894. Marele „Ziarilă” (i se atribuie nemotivat sintagma „Şantajul şi etajul”; de fapt, îi aparţine lui Stelian Popescu) a părăsit România în august 1944: l-a trimis Antonescu în Spania, cu speranţa aflării unei căi diplomatice de ieşire onorabilă a României din marea conflagraţie. Judecat în contumacie, a fost condamnat la moarte în procesul din 1945 al „criminalilor de război vinovaţi de dezastrul ţării”. Refugiat în Spania, a publicat cu regularitate articole anticomuniste în ziarele „Informaciones”, „Ariba”, „Mundo”, drept pentru care intră în vizorul Securităţii.
O notă din 1963 ni-l arată „extrem de îmbătrânit şi complet albit la vârsta de 69 de ani. Totuşi, de o energie şi o putere de muncă formidabile (...) Situaţia lui financiară este foarte proastă”. O altă notă se referă la motivele interesului faţă de gazetarul auto-exilat: „Mânuit inteligent, Şeicaru ar putea fi întrebuinţat indirect, cu machiavelică iscusinţă, în dărâmarea completă a actualului exil politic.”
Într-o scrisoare pe care Şeicaru mi-a trimis-o din Karsfeld (Hotel Karlsfeld, Hochstrasse nr. 6, 8047) făcea referiri elogioase la ţinuta grafică a cărţ