„Bună-dimineaţa, mamă!/ A sosit rapidul de la Iaşi/ Nimeni nu mă bagă-n seamă/ Cărui înger sufletul mi-l laşi?/ Vin şi pleacă trenuri, mamă/ Şi se-ntorc de parcă n-au plecat/ Mă simt pulbere şi scamă/ În blestemu-n care m-ai uitat“.
E un sentiment pe care mulţi l-am trăit. Foarte puţini îl recunoaştem. E acel miros ascuţit de alcool ieftin. E sentimentul urât de frică, o frică viscerală, instalată până în măduva oaselor înainte ca ei doi să înceapă războiul. Urlete, acuzaţii idioate, vase trântite, pereţi cu urme de lovituri. Şi, apoi, vânătăile. Şi, ah, răcnetele, acele răcnete ce se auzeau în toate cărămizile ori plăcile de beton ale blocului comunist - închisoare de destine. Mereu, o uşă după care să te ascunzi. Mereu, cu zorii prinşi în ochii înroşiţi de nesomn şi de plâns.
„Bună-dimineaţa, tată!/ Iar te-ai îmbătat şi eşti viteaz/ Mamei i-a înflorit o pată/ Vineţie, azi-noapte, pe obraz/ N-am mai suportat bătaia/ Am fugit în lume şi m-am dus/ Să-ţi ajungă, tată, ploaia/ Lacrimilor care ni s-au scurs".
E un sentiment pe care îl retrăiesc. La o altă scară. Cu ura din jur. Cu lovituri, cu răcnete, cu nervi. Doamne, acele strigăte din sticlă ale unei moderatoare exaltate de alcoolul puterii şi al răzbunării! Ale politicianului al cărui organism intră in sevraj la ideea de a pierde sau de a câştiga puterea. Şi o fac în casa mea, în mintea mea, în inima mea. Şi văd, din nou, urme pe pereţi, pe chiuveta plină cu vase murdare, pe toate ţoalele ce acoperă duşumeaua acestei ţări transformată peste noapte într-un apartament, cutie de chibrituri şi destine.
Şi acum trag de mine. Trag şi îmi spun să aleg. Între un beţiv şi o ţară laşă. Căci e o asemănare atât de izbitoare. Ea, România, femeia bătută, călcată în picioare, cu vânătăi mari pe faţă şi trup, care îşi ascunde lacrimile sub un batic. El, bărbatul politic, gospodarul casei, cu ochii r
