Cine ar fi crezut în 2007, după intrarea României în Uniunea Europeană, că vom cădea pradă atât de uşor şi atât de repede naţionalismului anti-european? Anti-europenismul părea mai degrabă un lux pe care şi-l permiteau doar colegii noştri mai bogaţi din occident. Nu noi, cei care împreună cu bulgarii speram pe atunci să beneficiem din plin de statutul de membru UE.
USL-ul a venit în ultimele săptămâni cu un puternic mesaj anti-european. Confruntaţi cu o invazie de critici dinspre Vest, au găsit că este mult mai echitabil să decredibilizeze Uniunea Europeană decât să-şi recunoască cinstit greşelile şi să se conformeze standardelor unor popoare cu o mult mai veche experienţă democratică decât noi. Mesajele cu care au venit cei din USL în campanie nu diferă mult de sloganul FSN-ului iliescian pe care-l auzeam la începutul anilor 90: Nu ne vindem ţara! E trist că nu am învăţat mare lucru în 22 de ani de post-comunism. Mai jos, doar unul dintre afişele Uniunii Social-Liberale:
Un paradox al ultra-naţionalismului – fiindcă să afirmi că preşedintele Comisiei Europene e un politruc, ăsta e deja ultra-naţionalism – este că distruge tocmai obiectul afecţiunii: propria ta ţară. Da, o iubeşti atât de mult, încât urăşti orice altceva, pe oricine altcineva, şi desconsideri orice străin, oricât de multe ai avea de învăţat de la el. La fel ca personajul mitologic, Narcis, te iubeşti atât de mult încât ajungi să te autodistrugi. Iar ca naţiune te sinucizi prin auto-izolare economică şi politică. „Nu Merkel votează pe 29 iulie, ci poporul român.” Da, aşa ştiam şi noi. Şi nici Steinmeier nu votează, care, deşi e din „PSD-ul mai mare” (ca să îl parafrazez aproximativ pe domnul Ponta), tot ne-a criticat. Şi nici Westerwelle care, deşi face parte din „PNL-ul mai mare,” şi-a exprimat la rândul său îngrijorarea în legătură cu acţiunile USL-ului. Nu, nici ei nu votează.
