Apariţia lui Ion Iliescu alături de actuala conducere a ţării e semnificativă pentru manifestările neechivoc totalitare ale acesteia. Prezenţa sa televizată la manifestările din ultimul timp ale forţelor politice neototalitare e garanţia cea mai sigură a direcţiei lor profund antidemocratice şi antinaţionale.
România se află în spasmele celei mai grele încercări din ultimele două decenii, după cele provocate de ieşirea din totalitarismul comunist. De fapt, istoria naţională a ajuns la momentul epilogului desprinderii din îndelungata încarcerare forţată în „imperiul răului“, care a sugrumat aspiraţia naţiunii spre libertate, spre recuperarea identităţii şi integrarea europeană. Ţara se află acum în pragul intrării efective în aria civilizaţiei şi libertăţii, realităţi care în zilele noastre se intercondiţionează. Rămâne de efectuat pasul decisiv, asumarea efectivă a condiţiilor acestei împliniri, respectul deplin faţă de om şi de drepturile sale, ceea ce în termeni politici se traduce prin pluralism şi independenţa instituţiilor prin care se guvernează societatea. Dar, ajunsă la acest prag hotărâtor în evoluţia pe linia aspiraţiilor ei istorice, lumea românească se loveşte de rezistenţa înverşunată a segmentului din pătura ei politică, derivat din marea represiune organizată în 1989-1991 de moştenitorii totalitarismului, travestiţi în democraţi pentru a-şi păstra poziţiile de putere transmise de regimul comunist în agonie.
Timp de aproape 50 de ani, ţara a fost prinsă în cămaşa de forţă a partidului unic, cel comunist, care a uzurpat numele de român, deşi în fapt nu a fost decât o delegaţie de putere a totalitarismului sovietic şi a hegemoniei acestuia, chiar când conducătorii săi au manifestat veleităţi de autonomizare faţă de Kremlin, în urma dispariţiei lui I.V. Stalin. Puterea obţinută „din graţia“ URSS
