Din avion, Constanţa seamănă cu o poveste cu gheişe. O poveste populată cu obiecte ale dorinţei, o poveste înţesată de entertaineri. Un altar închinat fructului interzis, un fel de promo pentru păcatul originar. Din avion, Constanţa dă impresia că se pregăteşte să devină un soi de Bollywood, o Indie în miniatură. Sigur, nu vorbim despre Pink City din Jaipur, despre Taj Mahal, despre Gange, mirodenii şi deşert. Ci despre un pseudo maharajah care n-are nicio treabă cu tradiţiile, cultura, obiceiurile indiene. Căci hainele nu-s totul, evident. De departe, din înaltul cerului, probabil că oraşul seamănă cu o cohortă de cadâne, puţin trecute de 18 ani (sau nu, că nu e musai), aproape goale, dansând pe ritmuri atemporale, deci fără legătură cu secolul, cu discursul intercultural, cu... bla, bla, bla. De sus, de foarte de sus, ne vedem ca nişte revoluţionari de stânga eşuaţi, lideri rataţi ai nu ştiu cărui regim, insurgenţi tomitani, cu haine kaki purtate prea mult şi, din această cauză, urât mirositoare, cu berete roşii de care ne-am plictisit. Previzibili revoluţionari de duzină. Hasta la victoria siempre, nu-i aşa? Când avionul nu mai zboară în înaltul cerului, când el se apropie periculos de pământ, imaginea se deformează, culorile se amestecă precum cioburile dintr-un caleidoscop, senzaţia de greaţă te cuprinde, stomacul îţi urcă în gât. Îţi vin înapoi toate mirodeniile alea indiene, vezi dublu toate fundurile şi sânii cadânelor, toate şepcile alea de revoluţionar cubanez par nişte roşii strivite. Bleah... De aproape, Constanţa are, undeva pe o centură, un vultur care poartă în gheare o zvastică. E mică şi nu se vede şi, din acest motiv, considerăm că „nu se pune", nu-i aşa?!? În România e ilegal să porţi uniforme naziste. România a negat, până prin 2004, faptul că ar fi participat la Holocaust. Dar Constanţa e un fel de stat în stat, care-şi are capitala în Mamaia, e