Libia dezice previziunile sumbre ale islamismului biruitor electoral în Nordul Africii. Tranziția postautoritară din Libia începe sub auspiciile bune ale unui scrutin în care au prevalat moderația și apelul la reconstrucție națională. Primăvara Arabă trebuie susținută printr-o „polenizare“ bună.

Realitățile vieții sub Gaddafi aminteau de România ceaușistă: un singur program de radio și unul TV, al căror rol era de difu­zare a propagandei oficiale, patronarea unor echipe de fotbal de către familia conducătoare etc. Elevii din școli își în­ce­peau ziua sub semnul slo­ganelor „Gaddafi este tatăl nostru / Revoluția e veș­ni­că“. Privilegii pentru unii, teroare și frică pentru alții. Oameni dispăreau în în­chi­sori, dacă spuneau ceva îm­potriva regimului. Un coleg libian mi-a spus că sora sa a adus zilnic mâncare soțului încarcerat pentru a afla, după 8 ani, că acesta murise în închisoare la câteva zile după ce fusese arestat și torturat.

Dând la o parte variațiunile specifice și bi­zareriile regimului (aspirația de a fi „re­ge­le regilor Africii“, pasiunile pentru dro­guri, femei și viața în corturi luxoase ale lui Gaddafi), nimic nu e uimitor în ale­a­toriul, grotescul și discreționarul puterii abu­zive. Patologia dictatorilor este atem­porală și aspațială. Nu degeaba Ceaușescu și Gaddafi erau prieteni. Poate nu în­tâm­plător au împărtășit o soartă similară. Co­mentariile libienilor, cu care am asistat la anunțarea verdictului în procesul lui Mu­barak și care așteptau un final identic cu cel al lui Saddam, mi-au adus aminte de cugetarea umoristului american Groucho Marx: „Justiția militară este pentru jus­tiție ceea ce muzica militară este pentru muzică“. Execuția sumară a lui Gaddafi a pus capăt abrupt unui regim brutal. Li­bi­enii și-au dorit să înceapă un nou regim politic după avatarurile unei tranziții mar­cate, în special, de proliferarea grupări