Ne-a lovit criza mondială şi reducerea drastică a finanţărilor, s-a produs prelungirea termenelor de plată şi restricţionarea creditărilor bancare, dar a trebuit, totuşi, să continuăm să plătim salariile şi taxele. La doi ani de la debutul crizei, a venit peste noi reducerea puterii de cumpărare a populaţiei şi bomba creşterii TVA-ului, care ne-a schimbat bugetele şi ne-a uimit acţionarii. A început criza Greciei, care nu se mai termină, urmată de criza zonei Euro.

Dacă privim însă cu pragmatism la tot acest tablou economic zonal, trăim într-o ţară cu o datorie publică scăzută şi cu o populaţie de 20 milioane de locuitori, cu o rezervă valutară semnificativă, situaţie ce ne-a menţinut, într-o anumită măsură, în obiectivul investitorilor.

În urmă cu doi ani Ungaria a ieşit de pe harta investitorilor şi s-a alăturat Ucrainei şi, parţial, Bulgariei, lăsând România ca singura enclavă balcanică cu ceva potenţial de investit; nu cea mai preferată destinaţie, precum Polonia sau Cehia, dar, totuşi, încă pe hartă.

De aproximativ două luni de zile asistăm imparţiali la un spectacol politic grotesc. Din păcate, nu suntem singuri în sala de spectacol, pentru că piesa de teatru este transmisă în direct de marile trusturi de presă internaţionale. Nu ştiu dacă lumina palidă de pe harta Balcanilor s-a stins deja de tot sau se mai vede vreun licărit, dar, în mod cert, nu mai are mult; poate cel mult două-trei săptămâni.

Politicienii, indiferent de curentul sau doctrinele la care au aderat, ar trebui să ţină cont de plătitorii de taxe, de cei care au câte o idee şi mai fac o firmă, mai angajează nişte oameni, mai construiesc o fabrică sau un bloc.

În aproape oricare dintre publicaţiile economice de prestigiu din lume, în discuţiile din cabinetele marilor state europene sau în Statele Unite, în documentele marilor firme de consultanţă globală veţi gă