Stau să mă-ntreb dacă recenta şi dementa cronologie a atentatelor împotriva dreptului şi a moralei publice româneşti nu lasă cumva în paharul golit (nu neapărat o jumătate plină, dar) măcar ceva picături de speranţă. Îmi place să cred că da şi, gândindu-mă la foloasele colaterale ale acestor bombardamente, am în vedere efectele catalizatoare ale agresiunii, anticorpii stimulaţi, şansele „oferite” elitelor româneşti de a converti răul în bine şi ocazia acestor elite de a face un apel nu către lichele, ci împotriva lor. (Vă mai amintiţi, desigur, de faimoasa dizertaţie a domnului Liiceanu…)

Înainte de toate, şansa intelectualilor merituoşi şi respectabili de a se redescoperi laolaltă, de a respira acelaşi aer, de a abandona dialectele diverselor „bresle”şi „orientări” în beneficiul unei coerente limbi comune, de a se reuni, cu toţii, într-o simbolică piaţă universitară, spaţiu al mesajului articulat de un suflu fratern. Prilejul de a încerca din nou sentimentul reconfortant al apartenenţei la o comunitate de ţinută care împărtăşeste valorile dreptului, moralei şi civismului. Formidabila ocazie de-a zice „da, e momentul, vocea mea va fi auzită şi va conta”. (Unitatea şi solidaritatea cu care au fost recent apărate realizările Institutului Cultural Român şi ale lui H.R. Patapievici în faţa pătimaşilor detractori sunt o emoţionantă dovadă că încrederea într-o asemenea şansă nu e deşartă.)

În al doilea rând, oportunitatea de a construi o nouă, dar veritabilă alianţă civică protectoare a statului de drept. Care să promoveze ideea că o dictatură pluripersonală e la fel de nocivă ca una unipersonală. Că reprezentanţii alegătorilor trimişi în Parlament au datoria de a se instrui permanent, de a fi prezenţi la datorie (da, la datorie), de lucra cu responsabilitate la facerea dreptului. Că interpretarea lui trebuie lăsată în seama acelora care se pricep, că justiţ