Cu ceva vreme în urmă, în cadrul unei manifestări a breslei critice, ascultând referatul unei colege despre spectacolele de la acea dată ale regizorului Radu Afrim, mi-am exprimat satisfacția că, iată, în plină glorie a carierei sale, un regizor din cea mai nouă generație a devenit obiect de studiu. De curând, cartea criticului și jurnalistului Cristina Rusiecki, apărută la Editura Tracus–Arte, dedicată aceluiași Radu Afrim, mai face un pas spre impunerea, și pe cale livrescă, a unei opere spectacologice de răscruce, spune autoarea. Un pas spre recunoaștere internațională, fiindcă se pare că ceea ce ne împiedică uneori să ocupăm pozițiile meritate în ierarhiile internaționale e lipsa unor asemenea lucrări de prezentare și analiză.
Cu ocazia lansării acestei cărți, care s-a petrecut într-o foarte plăcută adunare la Librăria Cărturești, a fost subliniat și un alt argument al importanței evenimentului, dat de așteptarea existentă în rândul publicului privindu-l pe Radu Afrim - un idol al generației sale - și spectacolele atât de speciale și puternice pe care le produce,
într-un ritm susținut.
Autoarea își mărturisește, în preambul, iubirea față de subiectul cărții ei, de care e de-a dreptul îndrăgostită. Și totuși, acest argument emoțional nu impietează asupra obiectivității lucrării, ferită de exprimări encomiastice, datorită spiritului critic treaz al profesionistului. Așa încât, alături de portretul pe care i-l face în termeni… elegiaci („În privirea lui albastră se ghicesc straturi succesive de fragilitate. Apoi, inocență, melancolie și o sensibilitate adâncă. Ochii scormonesc leneș-atent în interiorul celui din fața sa.“), criticul produce o analiză minuțioasă a operei scenice a regizorului, pas cu pas, spectacol cu spectacol. Avantajul de a scrie la cald, văzând și trăind fenomenul Afrim, poate părea o capcană, lipsind distanțarea brechtian