Orice inițiativă bună din zona euro este urmată de un val de decizii nocive.

Agonia zonei euro descrie un cerc perfect. A început ca o criză bancară, s-a transformat într-una a datoriilor, apoi într-o criză economică. În Spania și Cipru (la coadă se pare că stă Slovenia), a reapărut criza bancară. Bine, în realitate, sistemul financiar european nu a scăpat niciodată de probleme în acest interval: pur și simplu, le-a ignorat sau le-a ascuns. În timp ce America acționa rapid pentru evitarea blocajului bancar, liderii europeni se certau (și încă o fac) pe soluțiile optime de vindecare a acestui sistem. Iar această amânare perpetuă este unul dintre motivele agravării crizei euro.

Mai bine mai târziu decât niciodată: Consiliul European din 28-29 iunie a concluzionat că băncile vulnerabile și guvernele slăbite se trag în jos unele pe altele. „Vom rupe fără întârziere cercul vicios dintre bănci și state“, au spus în cor liderii europeni. Și au decis să înființeze o singură instituție de supraveghere a sistemului financiar din zona euro (derivată din Banca Centrală Europeană) și să permită acordarea directă de fonduri băncilor cu probleme, din fondurile de salvare. Vești bune pentru Spania și Irlanda, așadar.

Pentru o vreme (scurtă, e drept), piețele s-au entuziasmat. Dar, ca în legenda meșterului Manole, ce s-a construit ziua s-a năruit noaptea. În câteva zile, dobânzile la obligațiunile spaniole au trecut din nou de pragul de 7%. Iar de vină este tensiunea permanentă dintre liderii UE. Italia s-a lăudat că a semnat un acord prin care fondurile de salvare comunitare pot fi utilizate pentru achiziția de bonduri italiene, iar costurile de împrumut ale țării scad fără a genera prea multe obligații. Olanda nu a fost de acord. Finlanda a cerut garanții, iar câteva zile mai târziu a adus în discuție părăsirea zonei euro (totuși, autoritățile de l