Relativ recent, după moartea regretatului acad. Florin Constantiniu, numai ce primesc un telefon de la distinsa dnă Georgeta Dimisianu, redactor-şef al revistei Istorie şi civilizaţie. În paranteză fie spus, dna Dimisianu e printre oamenii cărora le poţi răspunde la telefon cu inima uşoară: e incapabilă să dea veşti rele. Oamenii aceştia (la fel era şi B. Elvin, de exemplu) trebuie preţuiţi şi ocrotiţi (poate chiar s-ar putea da o lege în acest sens!) – pentru că există şi din ceilalţi, cu duiumul! Sînt convins că ştiţi, onorabili cititori, la ce mă refer: există oameni cărora, după un timp, te temi să le mai spui „alo“ – parcă trag după ei veştile rele şi parcă au şi un plaisir caché să ţi le toarne-n urechi taman cînd ţi-e lumea mai dragă. Cum spuneam, dna Dimisianu nu este printre cei din urmă – şi cu asta am închis paranteza.

DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri?N-o mai lungesc: distinsa doamnă şi distinsele sale colege & colegi de redacţie chiar aduceau o veste bună – îmi propuneau să scriu de acum înainte editorialul lunarului pe care îl păstoresc (onorabilă sarcină de care se achitase pînă de curînd, cu verv şi nerv polemic, dl Constantiniu). Vestea era bună, dar provocarea era grea! Nu numai că nu-i simplu să scrii lună de lună un text de deschidere pentru una dintre cele trei (sper să nu greşesc) reviste de cultură istorică ale ţării –, dar mai exista şi ştacheta fixată, sus, de mai experimentatul şi mai cunoscătorul meu predecesor.

Onorat şi entuziasmat, am trecut la treabă. Pe la sfîrşitul lunii mai am scris un editorial „cu faţa la perete“, adică doar pentru mine însumi, ca să văd cum mă simt pus în situaţia de a dezvolta o idee în 1500 de cuvinte (acesta e necesarul pagi