(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 74, iul 2012)
PLĂCÉRE, plăceri, s.f. 1. Acţiunea de a plăcea şi rezultatul ei; stare afectivă, fundamentală, determinată de satisfacerea unor tendinţe, a unor cerinţe vitale; sentiment sau senzaţie de mulţumire, de bucurie, provocate de ceva care satisface gustul sau dorinţa noastră. ◊ Loc. adv. Cu plăcere = a) cu drag, bucuros, din toată inima; b) formulă de răspuns la mulţumirile exprimate de cineva pentru un serviciu. Fără plăcere = în silă, fără voie. ◊ Expr. Fă-mi plăcerea... = fii bun..., te rog... 2. Distracţie, petrecere; desfătare, agrement. 3. Dorinţă, voie, chef, gust. ◊ Loc. adv. După (sau de) plăcere = pe plac, după voie, după gust.
Sursa: DEX ’98
Liviu ANTONESEI Am o anume dificultate să răspund la anchetă dat fiind că nu pricep exact sensul formulei "plăceri vinovate"! Dacă e să disting între feluritele tipuri de plăceri, pot vorbi la rigoare de plăceri mari şi plăceri mici, plăceri alte trupului, ale sufletului şi ale spiritului, plăceri constante şi plăceri aleatorii, dar nu despre plăceri vinovate şi nevinovate. Asta probabil pentru că sînt un hedonist, ca să nu spun un epicureic - sună pretenţios şi nici nu m-am învrednicit să ajung filozof. Prin urmare, socot că nimic din ceea ce-mi place mie nu e vinovat! Ştiu că societatea se străduie de la începuturile sale să ne inculce complexul vinovăţiei, dar m-am decis de multă vreme să nu joc jocul acesta. Prin urmare, nimic din ceea ce-mi provoacă plăcere, dacă nu provoacă altuia neplăcere sau un alt rău, mai mare, nu e vinovat. Nici consumul de alcool, dacă nu-i tulbur pe ceilalţi ca efect al său, nici fumatul - şi de la ţigaretă la narghilea îl practic în toate felurile -, dacă nu deranjez vreun nefumător, nici lectura romanelor poliţiste. Am dat ultimul exemplu din milă faţă de Paul Valéry care, săracul, de gura nevestei, speriată la gîndul c
