● Rush, Clockwork Angels, Roadrunner Records, 2012.

Rockul progresiv şi-a schimbat hainele de multe ori, de cînd cei trei canadieni uniţi sub blazonul Rush s-au apucat de treabă. Şi totuşi, astăzi constatăm paradoxul unei relaţii de sinonimie între „prog“ şi „retro“, un fenomen similar celui din literatura science fiction, cu care, de altfel, cei de la Rush au avut o simbioză constantă. Şi cît se poate de naturală, dacă te uiţi la atitudinea şi manifestele ideatice din spatele celor două genuri, unul muzical şi unul literar. În cazul Clockwork Angels ni s-a promis (pentru la toamnă) chiar o novelizare scrisă de Kevin Anderson (autorul tehnic al prequel-urilor Dune), bun amic al trupei. În science fiction, anticipaţia spectaculoasă de azi riscă să devină banalitatea de mîine ori, mai rău, subiect de parodie pentru poimîine – fenomen natural, care nu ar trebui totuşi să taie aripile; riscul trebuie asumat pentru a evita băltirea genului în prudenţă sufocantă. Adică exact prudenţa din pricina căreia ce se numea cîndva „rock progresiv“ e numit azi tot mai des drept „classic rock“. În timp ce trupele tinere (mă gîndesc cu precădere la scandinavi, îi ştiţi voi care) încearcă încă să conserve acceleraţia spre necunoscut a genului, prea mulţi dintre pionierii progresismului de altă dată se mulţumesc să se mişte doar în limitele constituţionalităţii. Contează şi faptul că legile după care funcţionează industria muzicală nu sînt la fel de liberale ca în anii ’70, dar nici costurile unui album prost primit nu mai sînt la fel de mari. Pe de altă parte, majoritatea clasicilor şi-au împlinit ţelul de a virusa lumea cu meme cu viaţă şi iniţiativă de sine stătătoare. Rush au consacrat un format power trio, cu anumite particularităţi în rolul şi sound-ul bass-ului, ce s-a dovedit contagios, stimulînd idei progresive în genuri radical diferite – îmi vin în minte Primus sau