Am locuit timp de trei ani în Indonezia, în Jakarta mai precis. A fost o experienţă interesantă în cariera profesională, dar mai interesant a fost ce am învăţat în viaţa personală. Nu o să vă povestesc acum de şocul cultural şi cum se vindecă el, tema este despre cutremure, deci nici o şansă să aduc vorba despre mîncarea exotică, despre batik şi minunatele ţesături indoneziene sau despre arta tribală şi cum se împacă ea cu arta modernă. La două săptămîni după ce ne-am instalat în Jakarta, a venit primul cutremur. 7,9 pe scara Richter... era miezul nopţii şi noi eram în camera de hotel la etajul 18. A fost foarte diferit de cutremurele prin care am trecut la Bucureşti. În partea aia de lume, pămîntul nu se zdruncină, ai senzaţia că se balansează lent şi durează o veşnicie. Fireşte că ne-am speriat şi am fugit în holul hotelului, la parter. Aici am avut surpriza să constatăm că doar noi şi turiştii japonezi am decis că a meritat să ne deranjăm în plină noapte, indonezienii au stat în camerele lor... În fond, era doar un cutremur de 7,9... Personalul hotelului ne-a întîmpinat cu un zîmbet amabil şi ne-a sfătuit să mergem să ne culcăm. Degeaba am încercat noi să explicăm că sîntem îngrijoraţi, că pot urma replici, că e mai sigur să rămînem la parter... Angajaţii hotelului zîmbeau somnoroşi şi ziceau că e mai bine să mergem la culcare.

Un angajat din echipa tehnică a adus o scară şi a început să schimbe becurile care nu mai funcţionau. Era ireal să vezi cu cît calm îşi vedeau de ale lor, la un sfert de oră după un cutremur aşa de puternic!!! Am mai stat un pic în hol, replică la cutremur nu prea dădea semne să apară, aşa că ne-am resemnat şi am urmat sfatul localnicilor. Peste două luni a urmat o săptămînă oarecum mai specială... De miercuri şi pînă sîmbătă au fost 100 de cutremure în Indonezia. Din fericire, nu am simţit nici unul!!! Epicentrele au fost mai apr