Mai întîi fu Relu, bărbatul acela frumos, frumos... cu ochii albaştri ca marea şi rîsul sănătos şi molipsitor. L-a cunoscut într-o zi fierbinte de iunie, cînd trebuia să ajungă la examene. Făcea autostopul, la marginea satului, satul ăla pustiu pe unde nu treceau decît vîntul şi ţiganii, din cînd în cînd, cu ochii după ciordeală, în rest nimeni, nimeni... În ziua aia, trecu el. Opri şi cu un zîmbet aiuritor îi zise: „Urcă, prinţesă, că te duc pînă la capătul lumii“. N-o duse chiar pînă la capătul lumii, ci doar pînă la intrarea în oraş, că doar pînă acolo ţinu Dacia aia hodorogită. Suficient însă să se îndrăgostească fără doar şi poate de bărbatul cu ochii albaştri ca marea şi să dorească să rămînă cu el pentru tot restul vieţii. Dar nu fu să fie decît vreo două luni, iubindu-se cu patimă pe bancheta din spate a aceleiaşi Dacii hodorogite, ea mirosind a trandafiri, el duhnind a benzină, mai apoi în odaia lui, printre rufe murdare şi cutii de bere, din cînd în cînd la ea, sub privirile severe ale părinţilor, ea declamînd versuri din Shakespeare, el grăbindu-se să prindă ultimul meci din campionat, ea făcînd planuri de viitor, el spărgînd seminţe. Rămase gravidă şi crezu că-l prinse pentru totdeauna pe omul vieţii ei, şi că-l va domestici pe bărbatul acela atît de frumos, dar atît de necioplit. Omul vieţii însă nu prea se sinchisi de vestea bună. Nici nu se bucură, nici nu se întristă, îi zise doar că el pleacă. Unde? îl întrebă cu ochii în lacrimi. Ridică din umeri şi plecă. Îi trimise apoi vorbă că îi recunoaşte plodul, dacă ţine la asta, dar să nu ceară altceva, că n-are nici un chef să-şi ia vreodată vreo slujbă, că-i un om liber şi că oricum n-ar fi mers, că ea e prea sofisticată, iar el e prea... el.

Şi s-a născut apoi Fănica, iar viaţa şi-a urmat cursul ei: Maria s-a aşezat la casa ei, cam mică, dar casa ei, şi-a găsit o slujbă, cam prea slabă, dar era