Ştii ceva? Dă-le dracului de metafore! Fii atent: azi vreau să vorbim despre momentele alea în care-ţi vine să rupi pisica-n două. Nu ţi-e străină vorba asta, că doar n-ai crescut în laborator. Când simţi cum înghiţi hârdaie de lavă. Fierbinte, cum altfel? Că doar nu suntem cercetători la rece, nu? Poate, câteodată, strângi şi desfaci spasmodic pumnul. Sau poate nu. Tu oi fi fiind dintre ăia cărora le-o ia inima la sănătoasa. Poţi să iei asta în sensul propriu, că nu e păgubos defel. Ori poţi să treci peste.

Să nu te temi de ăia care joacă rolul timoraţilor în faţa ta. O fac numai pentru a scăpa. Te plimbă şi te-nvârt. Furia ta creşte ca viitura. O ţii. Ei vor clipi mărunt şi des, tu o să te consideri un monstru furibund. E un scenariu. Al lor. Ca să te potolească. Şi dacă văd că te opreşti, curajul lor începe să se cântărească şi să se numere în hoarde de reproşuri. Aici începi din nou să urci incandescent. Şi dacă uneori ţi s-a-ntâmplat să tremuri, îţi spun că nu e o ruşine. Niciuna. Te cred c-ai mai trântit şi uşi ori poate-ai spart vreo vază aflată la-ndemână. Eu mi-am trosnit odată o palmă aşa zdravănă fix în mijlocul frunţii încât durerea aia fizică m-a liniştit pe loc. Nu s-ar fi întâmplat dacă n-aveam o huidumă de verighetă, şi niţel bombată, care mi-a făcut o vânătaie mare, pe care-am purtat-o asortând-o cu fard de pleoape albastru şi mai apoi verde vreo două săptămâni. Galben, pentru final, n-am avut. Şi nici curajul necesar.

Dar tu, uraganule, eşti un inofensiv. Te ştie toată lumea. Eşti ăla pe care-l sună prietenii în miez de noapte când îi ustură ochii ori au visat urât. Vecinii-ţi bat la uşă pentru două ţigări, o juma’ de pâine sau un algocalmin. Nu se caută unii pe alţii, ci pe tine întotdeauna. Însă spun despre tine cum c-ai fi dificil. Nu ştiu dacă şi cred prostia asta, dar asta nici chiar ei n-o ştiu. Că nu ne luăm după suprafeţe. Şi,