Vorba că "imobiliarele sunt cea mai bună investiţie" pare a fi fost uitată. Mai rămâne însă argumentul că, cel puţin, terenurile, proprietăţile rezidenţiale sau cele cu destinaţie comercială reprezintă ceva palpabil. Trăim într-o lume în care băncile sunt ameninţate de faliment şi - odată cu ele - depozitele celor care economisesc, în care am aflat că titlurile de stat nu pot reprezenta plasamente cu risc zero, acţiunile sunt expuse unei volatilităţi date de capriciile pieţei, iar banii de hârtie îşi pierd încrederea sub ameninţarea - fondată sau nu - că inflaţia ne ajunge din urmă pe măsură ce băncile centrale turează "tiparniţele". Pentru cei care au această perspectivă, este normal să caute investiţiile în active palpabile.
Chiar la începutul acestei săptămâni Bill Gross, manager la PIMCO, companie financiară care are în administrare 1.000 miliarde de dolari şi cele mai mari plasamente în pieţele de bonduri, scria pe twitter, mesaj preluat de Bloomberg, că activele reale reprezintă alternativa de investiţie într-o lume a randamentelor zero pe instrumentele cu venit fix. Aurul pare prima destinaţie de acest tip spre care se aglomerează investitorii, însă participaţii la afaceri mici, concesiuni ale unor zăcăminte de minerale şi hidrocarburi, finalmente proprietăţi imobiliare sunt, de asemenea, astfel de debuşee ale capitalului.
Oprindu-ne la imobiliare, fără îndoială, acestea reprezintă ceva palpabil. Constituie o alternativă de plasament şi de stocare a valorii în etape de pârjol precum cea pe care o parcurgem? Răspunsul corect: nu!
Dacă înţelegem distrugerea valorii ca pe o implozie a cantităţii de datorie din sistem ne dăm seama că imobiliarele, aflate ele însele sub incidenţa unor contracte de împrumut sau servind drept colateral la terţe credite, sunt ameninţate de vânzări în lichidare şi, implicit, de noi prăbuşiri ale preţurilor.
Segme
