Ah, ce mă bucur că în sfîrşit am găsit ceva de făcut cu camerele de luat vederi de la bacalaureat, această cheltuială simbolică pentru aberaţia politicii publice româneşti (la ora aceasta există mai multe camere decît computere, şi mult mai multe decît conexiuni Internet în licee)! O să supraveghem referendumul cu ele şi reciclarea asta va intra în istorie nu ca risipa cea mai barbară, nu ca exemplu de manual de pus carul înaintea boilor şi băgat mîna cu nesimţire în buzunarul contribuabilului (că le-au plătit mai ales părinţii copiilor, ca taxă suplimentară şi neautorizată în schimbul revelaţiei că liceul nu a avut nici o valoare), ci, dimpotrivă, ca planificarea cea mai subtilă, dai într-unul, ţipă doi! Sau balamucul guvernării în formă continuată. În aceeaşi categorie pun întregul referendum, despre care ştim deja că nu are ce aduce bun, a fost doar ca hîrtia de turnesol care a arătat în ultimele săptămîni ce e mai rău la fiecare. Tot ce au spus rău unii despre alţii s-a adeverit. Ce nu s-a adeverit încă, se va adeveri de acum înainte. Ca atare azi, deşi duminică, o să îmi pierd vremea să merg la vot, din respect faţă de alţii care vor face acelaşi lucru, azi o să vorbesc despre lucrurile cu adevărat importante, nu despre un preşedinte care nu vrea să plece deşi i-a sunat ceasul, şi nici despre unii care, ca să-l dea jos, au călcat în picioare regulile şi au risipit o reputaţie care o depăşeşte cu mult pe a lor. Că nu merită cerneala: eu nu am televizor, şi mi-e milă de cei care au şi aud doar minciuni de dimineaţa pînă seara.

De ce există politica? Nu, nu pentru ca aceia care pierd alegerile să intre la puşcărie, cum aţi putea crede zilele astea, văzînd valul de ameninţări care se revarsă din toate părţile. Ci pentru că se presupune că există mai multe feluri de a rezolva problemele oamenilor, şi e firesc ca diferite grupuri să prefere diferite soluţii,