În vremuri de strâmtorare, o dezbatere într-un platou de televiziune între doi-trei parlamentari secondați de vreun așa-numit formator de opinie costă mult mai puțin și e mai la îndemână decât analiza obiectivă și nuanțată, reportajul la fața locului, consultarea tuturor părților sau o documentare minuțioasă asupra contextului politic, social, internațional în care a avut loc o declarație importantă sau un fapt de viață. Treptat, bugetul limitat al redacției de presă reduce realitatea la părerile câtorva oameni și la luările de poziție ale câtorva moderatori. “Realitatea” este mai puțin fapt întâmplat ori decizie cu consecințe în domeniul public cât interpretare personală a faptului întâmplat. Totul devine apoi dezbatere de idei, iar ideile se împuținează pe măsură ce se îndepărtează de faptul real. Câți moderatori de televiziune nu au zilnic experiența invitaților care întreabă, înainte de intrarea în emisiune : “Deci, ce trebuie să zic ?” “Despre ce vorbim ?” “Care e ideea ?”
În fond, nu numai presa din România suferă de pe urma agoniei jurnalismului documentat și a investigației competente. Pretutindeni în lume, bombardamentului de știri și informații contemporan i se răspunde cu un set de clișee mediatice menit să simplifice prin reducționisme uneori de-a dreptul periculoase o realitate care ne depășește în inventivitate și complexitate.
Totuși, la noi, fragilitatea presei libere și a jurnalismului profesionist ca meserie, combinată cu lipsa de profunzime și viziune a sistemului de educație de după 1990 și modul tribal de a face politică au agravat un fenomen care s-ar putea numi simplu “criza de idei”. O boală veche. La începuturile guvernării CDR către care s-au îndreptat cândva toate speranțele națiunii, întrebat care îi este concepția despre educație, ce principii se gândește să pună în aplicare în școli, licee și universități, ce modele socote