În România auzim deseori obsesiva sintagmă „cu sistemul nu te pui“, şi variantele de rigoare. Despre sistemul de sănătate, despre o reformă viabilă nu poţi vorbi cu uşurinţă şi în nici un caz nu o poţi face doar de la o tribună politică. Sînt mult prea multe „ochiuri scăpate“ de pe andrea ca să gîndeşti că le poţi prinde pe toate deodată, dînd o lege nouă sau schimbînd directori, ici şi colo. Doar dacă le iei încet, cu răbdare, şi cu dorinţa reală de a rezolva, pas cu pas, fiecare lacună, ai o şansă.

Una dintre aceste „scăpări“ a fost (şi din păcate mai este) problema donării de sînge. Din 2007, cînd am intrat în Uniunea Europeană, donarea de sînge trebuia să fie benevolă şi constantă. Bineînţeles, din cauza lipsei acute de informaţie, a statutului economic precar, dar şi a problemelor legate de infrastructură, cerinţele Uniunii au fost imposibil de îndeplinit. Donarea de sînge a devenit însă subiect de discuţii. Fie alarmante, generate de acea parte a mass-media care trăieşte din „senzaţional“, fie uşor deprimante, în care problema donării benevole şi constante era pusă într-o lumină de zădărnicie. Din ambele discursuri, ambele punînd mare accent pe emoţie, lipsea tocmai acea linie raţională, „concretul“ de la care să pornească schimbarea. Pentru că toată lumea făcea campanii de mobilizare a donatorilor, însă nimeni nu s-a gîndit să înceapă cu renovarea sistemului transfuzional (în prezent, după cum aveam să aflu, în România ne confruntăm mai mult cu o criză a „managementului“ donării de sînge, decît cu lipsa donatorilor – numărul acestora crescînd în ultimii ani).

Pe 14 iunie, anul acesta, chiar de Ziua mondială dedicată donatorului de sînge, Centrul de Transfuzii Bucureşti a fost renovat. În 60 de ani, de la înfiinţarea sa, a fost prima renovare serioasă. Ce înseamnă acest lucru şi cine sînt cei care s-au prins în hora ambiţioasă a s