De-a lungul secolelor, oamenii Bărăganului, locul unde natura este mai zgârcită decât în alte părţi cu agricultorii sau crescătorii de animale, au învăţat să scoată apă din piatră, sau, mai bine zis, să-şi asigure traiul din pământ.

În judeţul Buzău, lângă Cilibia sunt cele mai multe familii care trăiesc din producerea şi vânzarea teracotei. La 20 de kilometri de oraş, pe drumul care leagă Buzăul de Brăila, vezi de o parte şi de cealaltă mormane de cărămizi, numai bune pentru sobe şi construcţia de adăposturi pentru animale. Cuburi de argilă, modelate într-un tipar din lemn, sunt aşezate unul peste altul, formând un cuptor uriaş. În interior este necesară o adere mocnită, timp de o zi şi o noapte, pentru ca bucăţile de pământ să se transforme în cărămidă.

Cu greu îi distingi pe cei care muncesc în micile exploataţii de argilă, pentru că au căpătat culoarea pământului. Florin Oaie este unul dintre muncitori. Împreună cu soţia, Mariana, munceşte din zori şi până-n noapte şi ia pauză doar atât cât să-şi tragă răsuflarea şi să ia un gât de apă. E plin de noroi, din cap, până-n picioare însă nu are timp de el. Plin de sudoare, amestecă cu lopata pământul îmbibat cu apă, pe care soţia lui urmează să-l frământe şi apoi să îl toarne în formele dreptunghiulare.

Florin are 42 de ani şi nu îşi aminteşte să fi făcut altceva în viaţă, decât cărămidă. „Mama m-a născut în pământ, şi tot în pământ mi-a fost dat să trăiesc. M-am apucat de la 10 ani să lucrez la cărămizi, pentru că părinţii mei erau foarte săraci şi trebuiau ajutoare. Acum toată familia mea lucrează cu mine la cărămizi. Tone de pământ mi-au trecut prin mâini”, mărturiseşe Florin.

În aşteptarea aluatului de argilă, femeia lui îşi mai permite câte o mică pauză să le dea ceva de mâncare sau apă de băut celor trei copii ai familiei. Îi iau cu ei la marginea satului ca să-i aibă în grijă, cât m